In anii '30 ai vietii mele ma surprind mult mai nesigura decat eram in urma cu 10 ani. Pe atunci aveam certitudini, acum nu mai am decat indoieli. Ma screm sa scriu ceva, pentru ca mi-e teama sa jignesc, ma exprim cu greutate, incercand sa nu-l judec pe cel din fata mea; evit intrebarile directe si opiniile puternic conturate. Si daca ati sti cat invidiez acele persoane care sunt foarte sigure in opinii!
Asa trebuie sa fie oare? Asta este varsta intrebarilor, a nesigurantei?
In plus, ma enerveaza la culme ideea ca am peste 30 de ani. De fapt, nu varsta actuala ma deranjeaza, cu faptul ca peste vreo opt ani va voi vorbi despre anii' 40 ai vietii mele. Vor fi oare caracterizati de frustrari, regrete, amaraciune si furie, asa cum am vazut la cineva? Sau voi fi ani senini, in care ma voi bucura de realizarile mele?
Imi amintesc ca eram copil si imi doream sa fiu om mare; eram adolescenta si abia asteptam sa fiu "pe picioarele mele", apoi am ajuns pe picioarele mele si regret anii copilariei (nu si ai adolescentei- de ce oare?).
Exista si o parte pe care as nota-o la lucruri pozitive, daca uneori nu ar fi insotita de o lipsa de respect deranjanta. Sa va explic, va dau cateva exemple:
- acum mai multi ani, pe vremea cand eram profesoara, am fost data afara din cancelarie in prima zi de scoala de catre o colega in varsta. Mai exact, am fost trimisa la clasa si mi s-a explicat ca locul acela este rezervat numai profesorilor. Abia ajunsa pe culoar am reusit sa-i explic ca eu, de fapt, sunt profesoara.
- anul trecut, mergeam spre serviciu impreuna cu o colega mai mare decat mine cu un an. La coltul strazii, cativa baieti "draguti" incercau sa ne agate: "Si, mergeti la scoala, fetelor?"
- ma intalnesc in fiecare dimineata cu noua femeie de serviciu de la mine de la bloc. Eu ii zic "Buna dimineata!", iar ea imi raspunde "Buna dimineata, papusa!". La fel mi-a raspuns, azi de dimineata, o vecina in varsta.
Concluzia? Nu am, va las pe voi. Eu ma ocup cu intrebarile, dilemele, nesiguranta.
6 comentarii:
n-are rost sa-ti bati capul cu varsta, pur si simplu e pierdere de timp. daca esti o persoana senina, senina cei fi si la 40 de ani si la 60. "anii 30" sunt frumosi in masura in care ti-i faci frumosi si nu te stressezi ca ii ai.
aveam si eu problema cu "papusa", cea mai tare faza a fost cand terminasem anul 3 de facultate, eram in vacanta la polovragi, iar cineva m-a intrebat acolo daca terminasem clasa a VIIIa, va jur!! am fost furioasa foc, totusi aveam 22 de ani. dar probabil vina era a palariei pe care o purtam!!!
Si eram frecvent intrebata in timpul facultatii "in ce clasa sunt" si in continuare arat cu minim 3 ani mai putin decat am. Si stii ce? Trebuie sa ne consideram norocoase ca aratam mai tinere! Vrei sa fii ca elevele de liceu obosite de viata care arata de 30 ani sau ca femeile de 40 de ani care zici ca-s bunica? Cred ca nu! ;)
eu am crize d-astea treizeciste numai cand, ca acum, imi merge ca varza dpdv profesional. altfel, mai ziceam si altadata, acum arat mai bine decat "in tinerete", plus ca sunt mai coltoasa decat atunci, asa ca, toate panzele sus!
@coryamor
Nu reusesc sa fiu intotdeauna o persoana senina, desi ma straduiesc :-)
@teampit
Nu ma deranjeaza decat atunci cand faptul ca sunt considerata "mica" determina si o lipsa de respect. Cum ar fi vecinii care asteapta sa fie salutati.
@Zazuza
Sunt crize care vin si trec. Acum a venit una mica, am scris repede pe blog si gata, a trecut :-))
lasa, important e sa te respecte cine conteaza, nu vecinii :)
Aici nu te pot contrazice...
Trimiteți un comentariu