In 1989 aveam aproape 13 ani. Suficient timp pentru a afla pe pielea mea ce inseamna comunismul, insuficient pentru a aprofunda sentimentul terorii trait de ceilalti. Poate ca in felul acesta generatia mea s-a desavarsit, desi aveam sa aflam apoi in permanenta ca suntem o generatie de sacrificiu.
Dupa decembrie '89 mi-am dat seama ca faceam referire la evenimentele din viata mea in functie de doua perioade: inainte si dupa revolutie (sau ce-o fi fost ea). La fel ca si viata mea, vietile celorlalti au fost astfel impartite in doua.
Cititi aici cum l-am intalnit eu pe Ceausescu.
marți, 30 iunie 2009
sâmbătă, 27 iunie 2009
Amintiri dintr-o copilarie frumoasa
Am copilarit intr-un cartier frumos, cu case si blocuri vechi, curti mici si pline de verdeata, garduri acoperite de flori cataratoare.
Mergeam la gradinita in curtea Bisericii Armenesti, intr-o cladire care apartinuse comunitatii armene si fusese confiscata de comunisti. Treceam in fiecare zi pe langa usa Bisericii, iar intr-un an, de Craciun, am vazut inauntru un brad imens, impodobit. Amintirile din curtea gradinitei, aceeasi cu a bisericii, sunt amintiri ale unei copilarii frumoase.
Dupa '89, cladirea gradinitei a fost redata proprietarului de drept, comunitatii armene. Langa biserica a inceput un santier care a chinuit cartierul ceva vreme. Urma sa se construiasca o cladire de birouri cu multe etaje, nesocotindu- se in totalitate cartierul vechi care urma sa fie afectat de o astfel de constructie. Oricat s-au opus unii, constructia a continuat. Intr-o noapte, primul semn al nefastei apropieri dintre o cladire istorica si o cladire de dimensiuni mult prea mari s-a produs: Biserica s-a crapat in trei parti. A fost ulterior incorsetata intr-un brau metalic care sa o tina intreaga.
Cladirea de birouri a continuat sa se inalte, sfidand orice lege a bunului simt. A fost finalizata, data in folosinta, iar in aceasta noapte a ars. Incendiul a pus inca o data in pericol Biserica Armeneasca, dar si intregul cartier (la numai cativa metri, peste drum, se afla un imens distribuitor de gaze, plin de semne de avertizare asupra pericolului reprezentat de foc).
vineri, 26 iunie 2009
Despre egalitate
Cand femeile au cerut drepturi egale cu barbatii nu se gandeau ca vom ajunge atat de departe cu aceasta egalitate.
Eu una nu mai vreau sa fiu pe picior de egalitate.
Da, vreau sa fiu considerata mai slaba si sa fiu invitata sa iau loc in mijloacele de transport in comun.
Vreau sa fiu considerata incapabila de a duce mari greutati, iar acestea sa fie carate de barbati.
Vreau sa fiu salutata, sa nu mai astepte diversi cunoscuti sau vecini sa fie salutati.
Vreau sa intru prima pe usa si sa fiu tratata cu consideratie.
In ziua de astazi, egalitatea intre sexe inseamna exacerbarea pornirilor mitocanesti ale unora dintre concetatenii nostri care erau oricum predispusi la asa ceva. Ii recunoastem cu usurinta: sunt cei care imping cu burta si cu mainile pentru a ajunge primii la un loc liber din tramvai; sunt tinerii care zac prabusiti pe cate un scaun in timp ce alaturi o femeie gravida abia se mai tine pe picioare; sunt cei pe care ii vezi ducand o painica intr-o punguta, in timp ce nevasta se grabeste in spate, carand o plasa cu cartofi; sunt cei care nu te saluta, desi te cunosc; sunt cei care se ingramadesc sa intre inaintea ta in magazin sau te dau la o parte ca sa ajunga primii la casa; sunt cei care isi lasa sotia gravida sa coboare cu caruciorul si copilul in brate, zbierand la ea din masina sa se grabeasca.
miercuri, 24 iunie 2009
O geanta pregatita pentru orice
Vreau sa fiu pregatita pentru orice situatie. Din cauza asta, geanta mea devine in fiecare saptamana mai voluminoasa.
In primul rand este portofelul - imens, ocupa jumatate de geanta. Nu pot renunta la el, pentru ca e cadou de la cineva care e cu ochii pe mine. "Nu folosesti portofelul ala? Nu-ti place, nu? Ti-am zis ca eu nu stiu sa aleg cadouri, altadata sa-mi spui din timp ce supriza vrei sa-ti fac!".
Si apoi, portofelul asta, asa mare cum e el, tine o gramada de lucruri: banconote, monede (le urasc!), carduri bancare, dar si carduri de fidelitate. Cand ajung la casa la farmacii sau la anumite magazine, si sunt intrebata daca am card, eu sunt deja cu el in mana, victorioasa. Da, am, si sunt mandra de asta! Ia sa vedem acum reducerile!
Apoi sunt chestii absolut necesare: cheile de acasa, cheile de la dulapul de la birou, cateva medicamente pentru cazuri de urgenta, telefon, pix, cativa plasturi (v-am zis ca am niste picioare de lady sensibila), actul de identitate si abonamentul RATB.
Si bineinteles, sa nu uitam cartea. Doar nu o sa stau sa ma plictisesc in tramvai, mai ales ca circul pe o ruta care nu este extrem de aglomerata. Cartea nu se mai alege numai in functie de autor si de preferinte. Cartea se alege si in functie de marime si greutate. De cand circul cu tramvaiul, atunci cand cumpar o carte o cantaresc bine in maini si decid: asta este carte de acasa, asta este carte de tramvai. Cartile cartonate am vazut ca sunt mai scumpe. Eu le prefer necartonate, cantaresc mai putin.
Uite asa, geanta mea arata mereu precum ranita unui soldat - mai ales daca mai ingramadesc uneori si un iaurt sau o casoleta cu mancare. Ajung la serviciu cu un umar mai jos.
Insa zilele astea i-am dat lovitura de gratie. Luni m-a prins Ploaia (cu P mare, stiu prietenii de ce), care m-a udat intr-un minut cat alte ploi intr-o ora. Asa ca geanta a primit un nou locatar: o umbreluta mica si gingasa, usoara si dragalasa. Care odata pusa in geanta a devenit mare, grea si antipatica.
Geanta mi-o pazesc cu strasnicie. Nu cumva vreun pasionat de portofele sau de telefoane sa fure ceva din ea. Uneori, ma gandesc ca si un sut profesionist s-ar incurca in geanta mea. Pana la bani sau telefon, se izbeste de umbrela, carte, medicamente sau plasturi. Dar dupa aia imi revin: sigur sunt pregatiti pentru situatii dificile, probabil la scoala de hoti au si genti pline de prostii din care sutii incepatori trebuie sa distinga obiectele de valoare.
Aceasta este geanta mea, o geanta ca oricare alta. Totusi, nu este geanta unei bucurestence adevarate, pentru ca-mi lipseste sprayul paralizant.
marți, 23 iunie 2009
Vestile bune circula cu repeziciune prin Bucuresti
Prima veste buna este ca "Invincibilii loveste rapid".
Later edit: da, stiu ca este un titlu urmat de un subtitlu; poate mai multa grija in alegerea si potrivirea acestora nu as strica.
Ca sa nu ne trezim cu situatii neplacute, pentru asa cum zice Alexandru, "karma is a bitch" :-)
A doua veste buna se adreseaza nostalgicilor. Mai stiti vremurile in care formatii precum Azur si Albatros faceau deliciul poporului? Ei bine, pe atunci nu stiam inca ce inseamna manele. Am ascultat acum celebra "Mona" si mi s-a parut... sa zicem tolerabila, in comparatie cu ce se aude azi.
Ei bine, celebra formatie Azur revine pe scena, cu sprijinul OTV (ce surpriza!), se anunta un concert magnific... pentru nostalgicii inceputurilor manelizarii Romaniei.
Pentru cei mai tineri dintre noi, Azur si Albatros cantau ceea ce as putea defini ca "proto-manele" prin anii '80.
Nu va bucurati de asa vesti bune?
Later edit: da, stiu ca este un titlu urmat de un subtitlu; poate mai multa grija in alegerea si potrivirea acestora nu as strica.
Ca sa nu ne trezim cu situatii neplacute, pentru asa cum zice Alexandru, "karma is a bitch" :-)
A doua veste buna se adreseaza nostalgicilor. Mai stiti vremurile in care formatii precum Azur si Albatros faceau deliciul poporului? Ei bine, pe atunci nu stiam inca ce inseamna manele. Am ascultat acum celebra "Mona" si mi s-a parut... sa zicem tolerabila, in comparatie cu ce se aude azi.
Ei bine, celebra formatie Azur revine pe scena, cu sprijinul OTV (ce surpriza!), se anunta un concert magnific... pentru nostalgicii inceputurilor manelizarii Romaniei.
Pentru cei mai tineri dintre noi, Azur si Albatros cantau ceea ce as putea defini ca "proto-manele" prin anii '80.
Nu va bucurati de asa vesti bune?
duminică, 21 iunie 2009
Un bucfest, doi bucfesti
De cand au aparut targurile de carte in Bucuresti, am devenit si eu un vizitator constant al acestora.
Mai ales cand eram studenta, anul se impartea in functie de Targul de Carte din mai si de Gaudeamus.
Imi amintesc si acum etajele Teatrului National, pline de standuri, de cititori si fara niciun pic de aer. Si intotdeauna, o caldura sufocanta.
Din fericire, ultimii ani au adus spatii mai generoase, o impartire mai buna a spatiului si o mai buna aerisire (ca tot citeam aici despre drepturile animalului din noi - cred ca-l avem inclusiv pe acela de a putea respira atunci cand mergem undeva).
Ca sa fiu sigura ca nu pierd nimic, am fost vineri la targ si m-am intors acasa cu o plasuta de carti. Astazi am mers pentru adevaratele cumparaturi, am ajuns acasa cu doua plase de carti. Caci asta-mi place la aceste targuri (mai ales anul acesta, editurile s-au adaptat mult mai bine crizei decat alte sectoare economice): preturile te fac sa simti ca a meritat efortul de a merge pana la Romexpo. Imi mai plac si alte lucruri, cum ar fi posibilitatea de a vedea si cumpara carti care nu exista in librarii - carti straine sau de la edituri care nu au ajuns sa distribuie si in Bucuresti.
De exemplu, de la un stand (nu as putea sa va spun care, dar nimic cunoscut), am cumparat o carte de fotografii tiparita in 1980, la editura Pont Neuf din Paris. cartea se numeste Mediterranee, are fotografii facute de Aldo di Mallo in anii '70 in Maroc, Grecia, Sicilia. Fotografii foarte interesante, de altfel. Cartea asta era intr-un cos cu alte carti ingalbenite de vreme - carti de retete, carti de fotografii, si multe altele.
La Humanitas se lansau carti pe banda rulanta, se imparteau autografe si, ca de obicei, era cel mai aglomerat stand din tot targul.
Am vazut ca se lansa si Atlasul de Mitocanie Urbana (nu stiu la ce editura) - 35 de RON (pret de targ, banuiesc), si dintr-o data mi s-a facut cam lehamite. Adica am inceput sa vad treaba asta ca pe o gaselnita desteapta de marketing. Da, cat era pe mail si la Radio Guerilla pe site era distractiv. Ineficient, dar distractiv. Sa-mi cumpar insa o carte in care scrie ceea ce noi stim deja? O carte al carei public tinta este exact populatia saturata de pitzi si cocalari? Pai cu ce ma ajuta? Nu citesc nimic nou, pe ei nu-i schimba nimeni.
In prima poza de mai jos il vedeti pe Liviu Mihaiu la lansare, iar in spatele sau doua exemplare de pitzi si cocalar, expusi marelui public. Ideea asta mi s-a parut simpatica.
Am ajuns si la un stand de ochelari cu gaurele- cititi aici mai multe detalii, care erau promovati si prin afisul de mai jos. Nu am cunostinte prea profunde de gramatica, dar mi se pare ca propozitia asta nu prea suna romaneste: "Va este important sa aveti vederea clara?".
Unii dintre voi poate-si amintesc o carte despre care am vorbit la un moment dat. Este vorba despre "Confesiunile unui cafegiu" de Gheorghe Florescu. Ei bine, am avut surpriza sa-l intalnim pe dl. Florescu si sa stea de vorba cu noi. Este o persoana simpatica si comunicativa, am facut o gramada de poze - inclusiv cu aparatul sau, caci dorea sa aiba amintiri cu noi. Ceea ce nu a facut decat sa ne bucure foarte mult. Va recomand o data in plus sa-i cititi cartea.
Nu peste tot era la fel de animat, asa ca la un stand se incinsese un mic fotbal cu balonul:
Intr-un final, cand am vrut sa plecam, iesirea era blocata de un cititor mai special:
Si-am incalecat pe-o sa si v-am spus povestea asa.
Mai ales cand eram studenta, anul se impartea in functie de Targul de Carte din mai si de Gaudeamus.
Imi amintesc si acum etajele Teatrului National, pline de standuri, de cititori si fara niciun pic de aer. Si intotdeauna, o caldura sufocanta.
Din fericire, ultimii ani au adus spatii mai generoase, o impartire mai buna a spatiului si o mai buna aerisire (ca tot citeam aici despre drepturile animalului din noi - cred ca-l avem inclusiv pe acela de a putea respira atunci cand mergem undeva).
Ca sa fiu sigura ca nu pierd nimic, am fost vineri la targ si m-am intors acasa cu o plasuta de carti. Astazi am mers pentru adevaratele cumparaturi, am ajuns acasa cu doua plase de carti. Caci asta-mi place la aceste targuri (mai ales anul acesta, editurile s-au adaptat mult mai bine crizei decat alte sectoare economice): preturile te fac sa simti ca a meritat efortul de a merge pana la Romexpo. Imi mai plac si alte lucruri, cum ar fi posibilitatea de a vedea si cumpara carti care nu exista in librarii - carti straine sau de la edituri care nu au ajuns sa distribuie si in Bucuresti.
De exemplu, de la un stand (nu as putea sa va spun care, dar nimic cunoscut), am cumparat o carte de fotografii tiparita in 1980, la editura Pont Neuf din Paris. cartea se numeste Mediterranee, are fotografii facute de Aldo di Mallo in anii '70 in Maroc, Grecia, Sicilia. Fotografii foarte interesante, de altfel. Cartea asta era intr-un cos cu alte carti ingalbenite de vreme - carti de retete, carti de fotografii, si multe altele.
La Humanitas se lansau carti pe banda rulanta, se imparteau autografe si, ca de obicei, era cel mai aglomerat stand din tot targul.
Am vazut ca se lansa si Atlasul de Mitocanie Urbana (nu stiu la ce editura) - 35 de RON (pret de targ, banuiesc), si dintr-o data mi s-a facut cam lehamite. Adica am inceput sa vad treaba asta ca pe o gaselnita desteapta de marketing. Da, cat era pe mail si la Radio Guerilla pe site era distractiv. Ineficient, dar distractiv. Sa-mi cumpar insa o carte in care scrie ceea ce noi stim deja? O carte al carei public tinta este exact populatia saturata de pitzi si cocalari? Pai cu ce ma ajuta? Nu citesc nimic nou, pe ei nu-i schimba nimeni.
In prima poza de mai jos il vedeti pe Liviu Mihaiu la lansare, iar in spatele sau doua exemplare de pitzi si cocalar, expusi marelui public. Ideea asta mi s-a parut simpatica.
Am ajuns si la un stand de ochelari cu gaurele- cititi aici mai multe detalii, care erau promovati si prin afisul de mai jos. Nu am cunostinte prea profunde de gramatica, dar mi se pare ca propozitia asta nu prea suna romaneste: "Va este important sa aveti vederea clara?".
Unii dintre voi poate-si amintesc o carte despre care am vorbit la un moment dat. Este vorba despre "Confesiunile unui cafegiu" de Gheorghe Florescu. Ei bine, am avut surpriza sa-l intalnim pe dl. Florescu si sa stea de vorba cu noi. Este o persoana simpatica si comunicativa, am facut o gramada de poze - inclusiv cu aparatul sau, caci dorea sa aiba amintiri cu noi. Ceea ce nu a facut decat sa ne bucure foarte mult. Va recomand o data in plus sa-i cititi cartea.
Nu peste tot era la fel de animat, asa ca la un stand se incinsese un mic fotbal cu balonul:
Intr-un final, cand am vrut sa plecam, iesirea era blocata de un cititor mai special:
Si-am incalecat pe-o sa si v-am spus povestea asa.
vineri, 19 iunie 2009
Imobiliare
Probabil ca acesta este doar primul episod dintr-o lunga serie care se va incheia cam pe vremea cand vom renunta la ideea de a ne cumpara un apartament.
In primul rand ca in seara asta m-am grabit sa ajung acasa ca sa ne vedem cu un agent imobiliar, care trebuia sa ne arate un apartament. Iar agentul imobiliar pur si simplu nu a aparut. Nici nu a venit, nici nu a sunat. Dar intamplarea asta nu face decat sa intareasca impresia ca multi dintre acesti agenti imobiliari sunt niste nesimtiti.
Primul lucru pe care trebuie sa-l stiti atunci cand va cautati o locuinta este ca anunturile nu sunt reale (de cele mai multe ori). Suni si apartamentul "tocmai s-a dat", dar iti recomanda agentul un alt apartament, ceva mai scump decat in anunt si intr-o zona mai proasta. Ai putea crede ca e doar o intamplare, dar cand acelasi lucru se intampla de cateva zeci de ori, dati-mi voie sa va spun ca este teapa. Te ademenesc sa suni ca sa-ti vanda ceva mai scump si mai prost. Probabil asa se fac vanzarile in Romania si sunt suficienti fraieri care musca momeala.
Apoi, descrierea apartamentului (desi, poate ar trebui scris separat despre asta) poate fi extrem de inselatoare. Intotdeauna, agentul iti spune ca este o ocazie extraordinara, ca mai are un cumparator in stand by si ar fi bine sa te grabesti. Mai ales ca incepe sa miste piata si cresc preturile. Si deja au inceput sa se dea din nou credite. Si are clienti garla.
In plus, te trateaza de parca banii pe care-i ai s-ar putea intinde ca pelteaua. Cam in ce suna vreti sa va incadrati? In X euro. Aaa, am oferta perfecta pentru dvs, 4/4 fara imbunatatiri, langa parc, suma este Z (unde Z = X + 6000 de euro). Ca vorba aia, ce conteaza o diferenta de 6000 de euro? Doar bani se gasesc pe toate drumurile.
Sa nu uitam de geografie. "Am un apartament la Favorit" inseamna pe langa Piata Moghioros (adica doua statii de autobuz mai incolo), eventual cu vedere directa catre piata.
Ei bine, in conditiile astea eu zau ca nu pricep de ce trebuie sa-i mai platesc si comision, in cazul in care reusesc sa gasesc ceva care-mi place. El este platit de vanzator sa-i gaseasca un cumparator. Eu sunt cumparatorul, m-a gasit (de fapt, eu l-am gasit pe el), sunt rezolvarea problemei lui. De ce trebuie sa-l platesc? Stiti cat este comisionul? 3% din valoarea de vanzare a locuintei. 3% plateste cumparatorul (de ce oare, nu stiu), 3% plateste vanzatorul. Adica agentul isi ia la fiecare tranzactie 6%. Nu e cam mult? Stiu ca sunt si agentii la care acest comision este negociabil, dar suma de pornire mi se pare imensa.
Mai ales ca nu te mai suna inapoi, de multe ori. Mai ales ca te trateaza de sus. Mai ales ca nu vin la intalnirile stabilite. Mai ales ca mint cu nerusinare.
Ce nu-mi explic este cum de mai au tupeul sa se poarte asa in perioada asta, cand oricum vanzarile de locuinte au stagnat si nu gasesti clienti pe toate drumurile. Pe criza asta ar trebui sa isi trateze potentialii clienti cu manusi, nu sa-si bata joc de ei.
Poate ca exista si agenti imobiliari corecti, nu zic nu. Dar eu nu i-am descoperit inca. De saptamani intregi dam numai peste mincinosi, neseriosi, neatenti la nevoile clientului.
Apropo, stiti de vreun apartament de 2 camere de vanzare in Dr. Taberei, in zona Dr Taberei 34 - Favorit - Orizont? La un pret rezonabil?
Ca daca nu, tare mi-e ca o sa platesc chirie multa vreme de acum inainte.
In primul rand ca in seara asta m-am grabit sa ajung acasa ca sa ne vedem cu un agent imobiliar, care trebuia sa ne arate un apartament. Iar agentul imobiliar pur si simplu nu a aparut. Nici nu a venit, nici nu a sunat. Dar intamplarea asta nu face decat sa intareasca impresia ca multi dintre acesti agenti imobiliari sunt niste nesimtiti.
Primul lucru pe care trebuie sa-l stiti atunci cand va cautati o locuinta este ca anunturile nu sunt reale (de cele mai multe ori). Suni si apartamentul "tocmai s-a dat", dar iti recomanda agentul un alt apartament, ceva mai scump decat in anunt si intr-o zona mai proasta. Ai putea crede ca e doar o intamplare, dar cand acelasi lucru se intampla de cateva zeci de ori, dati-mi voie sa va spun ca este teapa. Te ademenesc sa suni ca sa-ti vanda ceva mai scump si mai prost. Probabil asa se fac vanzarile in Romania si sunt suficienti fraieri care musca momeala.
Apoi, descrierea apartamentului (desi, poate ar trebui scris separat despre asta) poate fi extrem de inselatoare. Intotdeauna, agentul iti spune ca este o ocazie extraordinara, ca mai are un cumparator in stand by si ar fi bine sa te grabesti. Mai ales ca incepe sa miste piata si cresc preturile. Si deja au inceput sa se dea din nou credite. Si are clienti garla.
In plus, te trateaza de parca banii pe care-i ai s-ar putea intinde ca pelteaua. Cam in ce suna vreti sa va incadrati? In X euro. Aaa, am oferta perfecta pentru dvs, 4/4 fara imbunatatiri, langa parc, suma este Z (unde Z = X + 6000 de euro). Ca vorba aia, ce conteaza o diferenta de 6000 de euro? Doar bani se gasesc pe toate drumurile.
Sa nu uitam de geografie. "Am un apartament la Favorit" inseamna pe langa Piata Moghioros (adica doua statii de autobuz mai incolo), eventual cu vedere directa catre piata.
Ei bine, in conditiile astea eu zau ca nu pricep de ce trebuie sa-i mai platesc si comision, in cazul in care reusesc sa gasesc ceva care-mi place. El este platit de vanzator sa-i gaseasca un cumparator. Eu sunt cumparatorul, m-a gasit (de fapt, eu l-am gasit pe el), sunt rezolvarea problemei lui. De ce trebuie sa-l platesc? Stiti cat este comisionul? 3% din valoarea de vanzare a locuintei. 3% plateste cumparatorul (de ce oare, nu stiu), 3% plateste vanzatorul. Adica agentul isi ia la fiecare tranzactie 6%. Nu e cam mult? Stiu ca sunt si agentii la care acest comision este negociabil, dar suma de pornire mi se pare imensa.
Mai ales ca nu te mai suna inapoi, de multe ori. Mai ales ca te trateaza de sus. Mai ales ca nu vin la intalnirile stabilite. Mai ales ca mint cu nerusinare.
Ce nu-mi explic este cum de mai au tupeul sa se poarte asa in perioada asta, cand oricum vanzarile de locuinte au stagnat si nu gasesti clienti pe toate drumurile. Pe criza asta ar trebui sa isi trateze potentialii clienti cu manusi, nu sa-si bata joc de ei.
Poate ca exista si agenti imobiliari corecti, nu zic nu. Dar eu nu i-am descoperit inca. De saptamani intregi dam numai peste mincinosi, neseriosi, neatenti la nevoile clientului.
Apropo, stiti de vreun apartament de 2 camere de vanzare in Dr. Taberei, in zona Dr Taberei 34 - Favorit - Orizont? La un pret rezonabil?
Ca daca nu, tare mi-e ca o sa platesc chirie multa vreme de acum inainte.
Din panseurile lui Gâgă
Panseul de mai jos are un factor declansator. Acum cativa ani, la un curs de spaniola, doi colegi din sala si-au dat seama ca sunt vecini (acelasi bloc, aceeasi scara), dar nu se cunosc.
Si pentru ca mi se intampla mereu sa ma intalnesc cu cate cineva in bloc despre care nu as putea spune daca mi-e vecin sau e doar in vizita, am emis urmatoarea gandire adanca:
Intr-un bloc din asta comunist cu 10 etaje stau 100-200 de oameni, daca nu mai mult. Pe vremuri, o asemenea populatie avea un sat, in care toata lumea se cunostea cu toata lumea.
In schimb, acum locuim la maxim 10-20 de metri unii de ceilalti si nu ne cunoastem.
La cat de intimi ajungem sa fim intr-un bloc, mereu cu un perete/ o opdea/ un tavan in casa vecinului, este curios ca de multe ori nu ne recunoastem atunci cand ne intalnim. Adica, eu il aud pe vecinu' de sus cand urineaza, dar nu am habar cum arata. Stiu ce gateste vecina de mai jos, dar nu o recunosc pe strada. Ii aud pe vecinii din dreapta cand fac sex, dar... ma rog, pe ei ii stiu, ca ne mai intalnim pe hol.
Ceea ce vreau sa spun este ca societatea moderna ne ofera ocazii de neuitat: de a afla totul despre cei din apropierea noastra fara a-i cunoaste de fapt.
Na, ca v-am zis si panseul meu!
Si pentru ca mi se intampla mereu sa ma intalnesc cu cate cineva in bloc despre care nu as putea spune daca mi-e vecin sau e doar in vizita, am emis urmatoarea gandire adanca:
Intr-un bloc din asta comunist cu 10 etaje stau 100-200 de oameni, daca nu mai mult. Pe vremuri, o asemenea populatie avea un sat, in care toata lumea se cunostea cu toata lumea.
In schimb, acum locuim la maxim 10-20 de metri unii de ceilalti si nu ne cunoastem.
La cat de intimi ajungem sa fim intr-un bloc, mereu cu un perete/ o opdea/ un tavan in casa vecinului, este curios ca de multe ori nu ne recunoastem atunci cand ne intalnim. Adica, eu il aud pe vecinu' de sus cand urineaza, dar nu am habar cum arata. Stiu ce gateste vecina de mai jos, dar nu o recunosc pe strada. Ii aud pe vecinii din dreapta cand fac sex, dar... ma rog, pe ei ii stiu, ca ne mai intalnim pe hol.
Ceea ce vreau sa spun este ca societatea moderna ne ofera ocazii de neuitat: de a afla totul despre cei din apropierea noastra fara a-i cunoaste de fapt.
Na, ca v-am zis si panseul meu!
joi, 18 iunie 2009
La metrou poate fi interesant
Ca sa nu credeti ca numai in RATB se intampla lucruri interesante.
Vine o colega de-a mea astazi cu o fata scarbita la serviciu. Si ne povesteste
ce a vazut ea la metrou.
Metroul liber, colega incantata ca a gasit loc. Pe randul de scaune de vizavi,
o domnisoara bine imbracata se apuca sa manance. Nimic rau in asta, se gandeste
colega mea, nu o fi apucat sa manance acasa.
Dupa aia scoate o sticla de suc si bea. Nimic rau in asta, se gandeste colega
mea, dupa ce mananci este normal sa bei ceva.
Dupa care lasa sticla jos si isi baga degetele in nas. Scobitul in nas dureaza
cam cinci minute si e cu tot registrul: scos muci, admirat... mai departe nici
nu am mai vrut sa stiu. Pana la urma, nimic rau nici in asta... poate nu o fi
apucat sa o faca acasa. Mai ales ca fata avea un aer foarte natural, acelasi cu
cam cinci minute si e cu tot registrul: scos muci, admirat... mai departe nici
nu am mai vrut sa stiu. Pana la urma, nimic rau nici in asta... poate nu o fi
apucat sa o faca acasa. Mai ales ca fata avea un aer foarte natural, acelasi cu
care mancase si bause mai devreme.
Totul depinde cum privesti ideea ca si orasul in care
traiesti este casa ta. Iti poti permite orice?
traiesti este casa ta. Iti poti permite orice?
Poare ar trebui reformulata aceasta idee: orasul si tara in care traiesti sunt casa ta
atunci cand ai musafiri. Nu faci mizerie in ea si nu faci lucruri care sa-i scarbeasca
sau deranjeze pe ceilalti.
miercuri, 17 iunie 2009
Sa ne culturalizam
Probabil stiti, dar va spun oricum. Astazi a inceput Bookfest, tine pana duminica, la Romexpo, in pavilioanele 13, 14, 15, 16 si 17.
Pe 20 iunie, la Institutul Cervantes se sarbatoreste ziua limbii spaniole.
Pe 26 iunie are loc Noaptea Alba a Institutelor Culturale din Bucuresti. Detalii aici.
Deci, ce ziceti, ne vedem acolo?
marți, 16 iunie 2009
Un interviu...
... cu o persoana deosebita a aparut in Hotcity saptamana aceasta - aici.
Este vorba despre Clarisa, prima mea prietena din blogosfera (Clarisa, nu te superi ca te numesc asa, nu?). Clarisa este stabilita in Portugalia si este persoana care a tradus in romaneste Cidade de Deus (daca nu stiti cartea, poate ati auzit de film - un film excelent, va recomand sa-l vedeti si sa cititi si cartea). De asemenea, face bijuterii minunate, iubeste muzica, este o persoana vesela si optimista.
Eu am apreciat-o nu numai pentru ca a fost prima persoana care mi-a raspuns la comentarii, care m-a pus in blogroll si care mi-a dat prima leapsa (pe care nu am avut cui sa o dau mai departe atunci). Am apreciat-o pentru ca imi incep ziua mai bine daca vad bijuteriile ei colorate, pentru ca ne pune muzica in fiecare duminica, pentru ca ma face sa vad mai des partea pozitiva a vietii.
Si daca tot va plimbati prin orasul fierbinte (ma refer la Hotcity, bineinteles, nu la Bucuresti), poate gasiti ceva recomandari interesante si prin Week-end Blog Digest din 12.06.
Na, ca nu m-am putut abtine si am spus si asta.
Oricum, nu ratati interviul cu Clarisa!
In tramvaiul de dimineata, toti avem un singur gand...
Dimineata, devreme, in tramvai. Nu este multa lume, dar nu mai sunt locuri de stat jos.
Stau langa un scaun pe care o mamica isi tine baietelul in brate. Tramvaiul merge lin, ne leagana usor. Baietelul incepe sa inchida ochii. Abia si-i mai tine deschisi. Vad cum pleoapele lui devin tot mai grele si ii este tot mai greu sa-i mai tina deschisi.
Ma uit apoi la mamica lui. Il tine strans in brate si isi lasa capul pe capul lui. Il mangaie si i se inchid si ei ochii. Incearca sa reziste, dar greutatea pleoapelor este mult prea mare. Pun pariu ca se gandeste la niste scobitori, precum Tom din desenele animate. Ochii i se inchid, ii aluneca si capul. Mama si copilul dorm acum impreuna.
Tatal copilului este si el in picioare, se tine de bara de sus. Ma uit la el si imi dau seama ca picoteste si el, agatat de bara. Tramvaiul ne leagana pe toti.
Dintr-o data, mamica se trezeste si isi da seama ca trebuie sa coboare. Toti cei trei, cu ochii carpiti de somn, coboara din tramvai.
Ma asez pe locul proaspat eliberat si imi scot cartea. Incerc sa citesc, dar ochii mei nu mai urmaresc literele. Cuvintele mi se amesteca in cap, iar ochii mi se inchid.
Ati remarcat vreodata ca somnul este molipsitor? Mai ales dimineata...
luni, 15 iunie 2009
duminică, 14 iunie 2009
In anii '30
In anii '30 ai vietii mele ma surprind mult mai nesigura decat eram in urma cu 10 ani. Pe atunci aveam certitudini, acum nu mai am decat indoieli. Ma screm sa scriu ceva, pentru ca mi-e teama sa jignesc, ma exprim cu greutate, incercand sa nu-l judec pe cel din fata mea; evit intrebarile directe si opiniile puternic conturate. Si daca ati sti cat invidiez acele persoane care sunt foarte sigure in opinii!
Asa trebuie sa fie oare? Asta este varsta intrebarilor, a nesigurantei?
In plus, ma enerveaza la culme ideea ca am peste 30 de ani. De fapt, nu varsta actuala ma deranjeaza, cu faptul ca peste vreo opt ani va voi vorbi despre anii' 40 ai vietii mele. Vor fi oare caracterizati de frustrari, regrete, amaraciune si furie, asa cum am vazut la cineva? Sau voi fi ani senini, in care ma voi bucura de realizarile mele?
Imi amintesc ca eram copil si imi doream sa fiu om mare; eram adolescenta si abia asteptam sa fiu "pe picioarele mele", apoi am ajuns pe picioarele mele si regret anii copilariei (nu si ai adolescentei- de ce oare?).
Exista si o parte pe care as nota-o la lucruri pozitive, daca uneori nu ar fi insotita de o lipsa de respect deranjanta. Sa va explic, va dau cateva exemple:
- acum mai multi ani, pe vremea cand eram profesoara, am fost data afara din cancelarie in prima zi de scoala de catre o colega in varsta. Mai exact, am fost trimisa la clasa si mi s-a explicat ca locul acela este rezervat numai profesorilor. Abia ajunsa pe culoar am reusit sa-i explic ca eu, de fapt, sunt profesoara.
- anul trecut, mergeam spre serviciu impreuna cu o colega mai mare decat mine cu un an. La coltul strazii, cativa baieti "draguti" incercau sa ne agate: "Si, mergeti la scoala, fetelor?"
- ma intalnesc in fiecare dimineata cu noua femeie de serviciu de la mine de la bloc. Eu ii zic "Buna dimineata!", iar ea imi raspunde "Buna dimineata, papusa!". La fel mi-a raspuns, azi de dimineata, o vecina in varsta.
Concluzia? Nu am, va las pe voi. Eu ma ocup cu intrebarile, dilemele, nesiguranta.
Asa trebuie sa fie oare? Asta este varsta intrebarilor, a nesigurantei?
In plus, ma enerveaza la culme ideea ca am peste 30 de ani. De fapt, nu varsta actuala ma deranjeaza, cu faptul ca peste vreo opt ani va voi vorbi despre anii' 40 ai vietii mele. Vor fi oare caracterizati de frustrari, regrete, amaraciune si furie, asa cum am vazut la cineva? Sau voi fi ani senini, in care ma voi bucura de realizarile mele?
Imi amintesc ca eram copil si imi doream sa fiu om mare; eram adolescenta si abia asteptam sa fiu "pe picioarele mele", apoi am ajuns pe picioarele mele si regret anii copilariei (nu si ai adolescentei- de ce oare?).
Exista si o parte pe care as nota-o la lucruri pozitive, daca uneori nu ar fi insotita de o lipsa de respect deranjanta. Sa va explic, va dau cateva exemple:
- acum mai multi ani, pe vremea cand eram profesoara, am fost data afara din cancelarie in prima zi de scoala de catre o colega in varsta. Mai exact, am fost trimisa la clasa si mi s-a explicat ca locul acela este rezervat numai profesorilor. Abia ajunsa pe culoar am reusit sa-i explic ca eu, de fapt, sunt profesoara.
- anul trecut, mergeam spre serviciu impreuna cu o colega mai mare decat mine cu un an. La coltul strazii, cativa baieti "draguti" incercau sa ne agate: "Si, mergeti la scoala, fetelor?"
- ma intalnesc in fiecare dimineata cu noua femeie de serviciu de la mine de la bloc. Eu ii zic "Buna dimineata!", iar ea imi raspunde "Buna dimineata, papusa!". La fel mi-a raspuns, azi de dimineata, o vecina in varsta.
Concluzia? Nu am, va las pe voi. Eu ma ocup cu intrebarile, dilemele, nesiguranta.
O mana de ajutor
Haideti sa ajutam o fetita de 5 ani sa fie crescuta de mama sa!
Alina Gache, mamica unei fetite de 5 ani, a fost diagnosticata cu cancer la ficat. Cum in Romania nu i se dau sanse de supravietuire, solutia cea mai convenabila se afla intr-o clinica din Austria, unde operatia costa 40.000 de euro. Banii trebuie stransi in cel mai scurt timp, intrucat tumorile se extind rapid. Informatii despre acest caz gasiti aici, aici, aici si pe multe bloguri.
Alina Gache, mamica unei fetite de 5 ani, a fost diagnosticata cu cancer la ficat. Cum in Romania nu i se dau sanse de supravietuire, solutia cea mai convenabila se afla intr-o clinica din Austria, unde operatia costa 40.000 de euro. Banii trebuie stransi in cel mai scurt timp, intrucat tumorile se extind rapid. Informatii despre acest caz gasiti aici, aici, aici si pe multe bloguri.
Alina Gache
BRD sucursala Marie Curie
CONT RON: RO26 BRDE 441S V618 9773 4410
CONT EUR: RO95 BRDE 441S V618 9829 4410
Un cont Paypal aici.
vineri, 12 iunie 2009
Arma secreta
Nu va promit ca este ultima povestire din autobuz de saptamana asta, dar cel putin pentru moment imi seaca izvorul. Pana maine, cand am iarasi de umblat.
Bun, inceputul il stiti: eram in autobuz. Caldura mare, mare de tot. Imputiciune cat cuprinde, ca asa-s unii, dusmani declarati ai apei, sapunului si deodorantului. Noroc ca stateam jos, din cand in cand cate o adiere de vant mai ajungea si pana la mine, de la cele 2-3 geamuri deschise ale autoubuzului.
In autobuz s-au urcat la un moment dat cativa barbati tineri care PUTEAU. Am simtit nevoia sa folosesc majusculele, pentru ca puteau dincolo de orice imaginatie. Iti mutau nasul din loc. Si pentru ca pareau si sensibili din fire, au inchis repede geamul, sa nu-i traga curentul.
Nu va spun in ce putoare sinistra s-a cufundat tot autobuzul. Toti calatorii erau livizi, chiar si nespalatii incepatori care puteau inainte de a se urca adevaratii profesionisti.
Din fericire, au coborat dupa cateva statii, lasand in urma un miros persistent de transpiratie. Un domn simpatic, pe la 50 de ani, a deschis geamul, apoi ne-a anuntat cu voce tare:
- Hoti de buzunare!
Noi ne uitam unul la altul, nestiind ce sa spunem. Hoti? Acum? Unde?
- Nuu, ne explica nenea simpatic, nu acum - tocmai ce au coborat.
- Cine, nesimtitii aia care puteau?
- Pai da, este ultima gaselnita in materie de furat din buzunare: te urci in autobuz imputit, inchizi si geamul. Lumea intoarce capul sa nu te mai simta, iar tu iti vezi de treaba linistit la geanta sau buzunarul calatorului oripilat de miros.
Ma gandesc acum ca e chiar ca-n filmele politiste: cel mai bun loc de ascuns ceva este locul cel mai evident. Asa-i si cu mirosul hotului: iti muta nasul din loc, este foarte evident, dar de fapt e arma lui secreta, ca sa-si desfasoare activitatea netulburat.
Am si eu acum o problema existentiala. Sa zicem ca hotul are o nevasta. Ajunge omul acasa dupa o zi de munca si nevasta-sa, disperata, il trimite sa se spele. Se spala, sau ii spune ca mirosul de transpiratie este o investitie in viitorul familiei? Hotii au si zile in care isi iau liber? Nu prea inteleg cum este jobul asta de hot...
joi, 11 iunie 2009
Liber la impiedicat
Sunt o mare impiedicata!
Prin casa, orice obstacol devine un obiect in care ma lovesc, ma julesc, ma invinetesc. Aproape ca nu exista saptamana in care sa nu mi se-ntample ceva.
Am reusit sa-mi sucesc gleznele si umerii in miscari aparent banale. Vanatai am tot mereu, cat cuprinde.
Anul trecut, cand faceam curat, am ridicat brusc capul - direct in rama (metalica) a geamului. Rezultatul: cap spart. Nu a fost o problema, doar imi mai sparsesem capul. Cand eram mica, m-am urcat pe pervaz si am cazut direct cu capul in calorifer. Apoi a aruncat un copil cu care ma jucam cu o piatra. Zbang! Direct in capul meu. Acum cativa ani, psihologul care facea evaluarea pentru angajare, m-a intrebat daca m-am lovit vreodata la cap. Ei.. da, bineinteles, doar l-am avut spart. Nu a zis nimic. M-a intrebat apoi daca-mi urasc tatal. Legatura? Nu stiu.
Fierul de calcat - iarasi, un adevarat pericol. Cand eram mica, in ciuda avertismentelor mamei mele, am vanat un moment de neatentie din partea ei si mi-am lipit palma de talpa incinsa a fierului de calcat. Si cand spun ca am lipit-o, nu e un eufemism! Dar nu a fost decat inceputul relatiei mele cu fierul de calcat - tumultoasa inca de la inceput. Urme de la alte intalniri fierbinti mai am pe maini.
Nici cutitul nu mi-a fost si nu-mi este strain. Este un pericol - din fericire doar pentru mine. Taiat deget cand eram mica? Da! Taiat si cand eram mare? O, da, nu mai departe de anul trecut.
Dar cutitul si fierul de calcat nu sunt decat pentru amatori. Am trecut la profesionisti cand am pus mana uda pe priza. Urmele se vad si astazi, dar sunt inca printre voi.
Acum trei ani, cu scuterul in Grecia, am avut iarasi un mic accident. Pe o bucata din picior nu am mai simtit nimic cam vreun an jumate. Pe alta bucata aveam o gaura buna de bagat degetul in ea. Noroc ca am scapat cu bine. Daca nu sunteti cuminti, va arat si cicatricile.
Anul trecut mi-a intrat o aschie metalica in ochi - de data asta vina nu a fost a mea, ci a mizeriei de afara. Imaginati-va drumul meu spre casa, cu ochiul cel bun bandajat, trebuind sa ma bazez pe un ochi cu care nu vad mai nimic. Initial am fost viteaza si am zis ca ma duc acasa cu autobuzul (eu ma distrez uneori in autobuz, nu v-am zis?). Mi-a trecut vitejia de indata ce am ajuns langa un taxi.
Julituri am si acum, chiar ieri m-am impiedicat de masa. Ajunsesem acasa dupa o zi obositoare, cu basici de la pantofi. Pentru ca nu exista pantofi care sa nu ma roada, stranga, chinuie.
Dar nu-i nimic, in cartile de aventuri cei care au cicatrici sunt cei care si-au dovedit vitejia in lupta. Sunt si eu viteaza.
Eh, asta sunt eu... Ma gandeam de mai multa vreme, asa cum ma sfatuia de altfel si Alexandru intr-un comentariu de la postarea anterioara, sa-mi iau role sau bicicleta. Uf, dar am totusi o retinere...
Cred ca aveti si voi povesti de vitejie, nu?
O familie de vis
Va spuneam ca am o gramada de povesti din autobuz saptamana asta.
Stateam eu un autobuz fericita ca am gasit loc. Se urca o familie - mama, tatal, un baiat de vreo 10 ani si un bebelus. Toti, cu exceptia bebelusului, grasi.
Mai erau doua locuri libere, asa ca s-au asezat, logic, conform bunului simt: cei doi "barbati ai familiei" jos, in timp ce mama a ramas in picioare. Tatal il tinea pe cel mai mic membru al familiei in brate (macar atat) si statea chiar pe scaunul de langa mine, undeva in spatele autobuzului. Mama si-a gasit un loc de stat in picioare pe la mijloc (avea si caruciorul). Bineinteles, nevoia de comunicare era imperioasa. Asa ca au inceput sa vorbeasca - ea de la mijlocul autobuzului, el din spate. Noi, ceilalti, martori fara voie.
La un moment dat, ea se uita cam ingrijorata in niste plase pe care le avea sub carucior si zice: "Am luat doar 15 snitele, or fi de ajuns?". Eu deja mi-i si imaginam pe cei 3 membri ai familiei care puteau manca hrana solida ingurgitand cate cinci snitele fiecare. Baiatul cel mare s-a gandit probabil la fel, asa ca a intrebat, plin de pofta: "15? Pai da-mi si mie unul acum!". Din fericire, s-au dovedit greu de despachetat, pentru ca ma si gandeam cu groaza cum ne vom umple cu totii de grasime si miros de prajeala, in plina canicula.
La un moment dat, baiatul a vrut sa ia bebelusul in brate, asa ca tatal a ramas tolanit pe scuan langa mine, fara nicio ocupatie, in timp ce sotia lui statea in continuare in picioare. Ea a observat ca celui mic ii curgea nasul, asa ca a scos un servetel umed, pe care l-a trimis pana la baiatul cel mare, cu ajutorul pasagerilor, din mana in mana. Si de parca nu era deja destul de scarbos, baiatul i-a intins tatalui servetelul, dupa ce il stersese pe cel mic la nas, iar tatal s-a sters, cu acelasi servetel, pe fata.
Scarbos! Ma ingretosasem ingrozitor, mai ales ca statea chiar langa mine si aveam senzatia ca la o frana mai brusca aterizeaza peste mine, cu amestecul lui de muci si sudoare.
Din fericire au coborat la prima statie, iar eu am ramas scarbita, dar usurata, la mine pe scaun.
Stateam eu un autobuz fericita ca am gasit loc. Se urca o familie - mama, tatal, un baiat de vreo 10 ani si un bebelus. Toti, cu exceptia bebelusului, grasi.
Mai erau doua locuri libere, asa ca s-au asezat, logic, conform bunului simt: cei doi "barbati ai familiei" jos, in timp ce mama a ramas in picioare. Tatal il tinea pe cel mai mic membru al familiei in brate (macar atat) si statea chiar pe scaunul de langa mine, undeva in spatele autobuzului. Mama si-a gasit un loc de stat in picioare pe la mijloc (avea si caruciorul). Bineinteles, nevoia de comunicare era imperioasa. Asa ca au inceput sa vorbeasca - ea de la mijlocul autobuzului, el din spate. Noi, ceilalti, martori fara voie.
La un moment dat, ea se uita cam ingrijorata in niste plase pe care le avea sub carucior si zice: "Am luat doar 15 snitele, or fi de ajuns?". Eu deja mi-i si imaginam pe cei 3 membri ai familiei care puteau manca hrana solida ingurgitand cate cinci snitele fiecare. Baiatul cel mare s-a gandit probabil la fel, asa ca a intrebat, plin de pofta: "15? Pai da-mi si mie unul acum!". Din fericire, s-au dovedit greu de despachetat, pentru ca ma si gandeam cu groaza cum ne vom umple cu totii de grasime si miros de prajeala, in plina canicula.
La un moment dat, baiatul a vrut sa ia bebelusul in brate, asa ca tatal a ramas tolanit pe scuan langa mine, fara nicio ocupatie, in timp ce sotia lui statea in continuare in picioare. Ea a observat ca celui mic ii curgea nasul, asa ca a scos un servetel umed, pe care l-a trimis pana la baiatul cel mare, cu ajutorul pasagerilor, din mana in mana. Si de parca nu era deja destul de scarbos, baiatul i-a intins tatalui servetelul, dupa ce il stersese pe cel mic la nas, iar tatal s-a sters, cu acelasi servetel, pe fata.
Scarbos! Ma ingretosasem ingrozitor, mai ales ca statea chiar langa mine si aveam senzatia ca la o frana mai brusca aterizeaza peste mine, cu amestecul lui de muci si sudoare.
Din fericire au coborat la prima statie, iar eu am ramas scarbita, dar usurata, la mine pe scaun.
miercuri, 10 iunie 2009
Tot din autobuz
Ea: - Ia uite, mall-ul asta nou!
El: Da, e aprope gata.
Ea: Ia uite, au adus si scarile rulante.
El: Unde? A, le-au lasat in curte. Ce scrie pe ele?
Ea (silabisind): Schiii-ndler.
El: Schindler? Astia sunt evrei.
Ea (mirata): Evrei, de unde stii?
El: Pai nu stii filmul ala, Lista lui Schindler, nu era cu evrei?
El: Da, e aprope gata.
Ea: Ia uite, au adus si scarile rulante.
El: Unde? A, le-au lasat in curte. Ce scrie pe ele?
Ea (silabisind): Schiii-ndler.
El: Schindler? Astia sunt evrei.
Ea (mirata): Evrei, de unde stii?
El: Pai nu stii filmul ala, Lista lui Schindler, nu era cu evrei?
Ca sa intelegem...
... de ce ne este frica sa iesim pe strada:
Eram in autobuz (va spun, zilele astea am auzit tot felul de lucruri, cred ca o sa mai revin si cu alte povestiri) si langa mine a avut loc urmatoarea conversatie, intre un el si o ea:
Ea: - M-a sunat Anisoara, a luar Marcel sala si intreba daca poti tu...
El: - Ce sa pot? Sa-i aranjez ceva?
Ea: - Da, ma intreba daca poti tu vorbi cu Vasile
El: - Mai, da' esti proasta! Nu ti-am zis ca nu aranjeaza decat pentru aia care au facut scoala cu el?
Ea: - Da, numai pentru aia? Si nu-l poate ajuta si pe Marcel?
El: - Pai sa se duca sa-l aranjeze instructorul lui. Ca asa merge treaba: fiecare isi aranjeaza cu instructorul lui.
Ei, acum este mai clar de ce unii nu stiu sa semnalizeze cand schimba banda? De ce altii ignora trecerile de pietoni si culoarea semaforului? De ce se baga in depasiri periculoase si de ce sunt atatea accidente?
Ceea ce m-a socat insa cel mai tare este ca nimic din tonul acestei conversatii nu arata ca este vorba despre ceva anormal. Discutia se purta in gura mare, in autobuz, iar cei implicati considerau absolut normal sa se procedeze asa... doar ca dupa niste reguli: fiecare instructor "aranjeaza" pentru elevii lui. Aici nu incape discutie!
Bineinteles ca este vorba doar despre o parte dintre soferi. Si eu mi-am luat permisul "pe bune", ca si multi altii. Numai ca siguranta tuturor (automobilisti sau pietoni) nu depinde doar de cei care si-au luat permisul "pe bune", ci si de cei care au dat spaga pentru asta.
* Numele reale au fost inlocuite... pentru ca nu mi le amintesc. Am fost prea socata de discutie.
Eram in autobuz (va spun, zilele astea am auzit tot felul de lucruri, cred ca o sa mai revin si cu alte povestiri) si langa mine a avut loc urmatoarea conversatie, intre un el si o ea:
Ea: - M-a sunat Anisoara, a luar Marcel sala si intreba daca poti tu...
El: - Ce sa pot? Sa-i aranjez ceva?
Ea: - Da, ma intreba daca poti tu vorbi cu Vasile
El: - Mai, da' esti proasta! Nu ti-am zis ca nu aranjeaza decat pentru aia care au facut scoala cu el?
Ea: - Da, numai pentru aia? Si nu-l poate ajuta si pe Marcel?
El: - Pai sa se duca sa-l aranjeze instructorul lui. Ca asa merge treaba: fiecare isi aranjeaza cu instructorul lui.
Ei, acum este mai clar de ce unii nu stiu sa semnalizeze cand schimba banda? De ce altii ignora trecerile de pietoni si culoarea semaforului? De ce se baga in depasiri periculoase si de ce sunt atatea accidente?
Ceea ce m-a socat insa cel mai tare este ca nimic din tonul acestei conversatii nu arata ca este vorba despre ceva anormal. Discutia se purta in gura mare, in autobuz, iar cei implicati considerau absolut normal sa se procedeze asa... doar ca dupa niste reguli: fiecare instructor "aranjeaza" pentru elevii lui. Aici nu incape discutie!
Bineinteles ca este vorba doar despre o parte dintre soferi. Si eu mi-am luat permisul "pe bune", ca si multi altii. Numai ca siguranta tuturor (automobilisti sau pietoni) nu depinde doar de cei care si-au luat permisul "pe bune", ci si de cei care au dat spaga pentru asta.
* Numele reale au fost inlocuite... pentru ca nu mi le amintesc. Am fost prea socata de discutie.
marți, 9 iunie 2009
Bucuresti - my kind of town
"Tu crezi ca Bucurestiul este de vis...chiar si in poza asta???" m-a intrebat cineva intr-un comentariu, vorbind despre poza din antetul blogului.
Tot intr-un comentariu lasat pe blog, altcineva mi-a dat de inteles ca iubeste Bucurestiul, spre deosebire de mine.
Il iubesc? Il urasc? Am de ales, pot sa nu-l iubesc? Si am de ales, pot sa nu-l urasc? Ca in orice relatie pasionala, granita dintre dragoste si ura este una foarte subtire.
M-am nascut in Bucuresti si multe dintre amintirile mele dragi sunt aici. Copiii de pe alee, joaca pana la caderea noptii, intrerupta de bunicile care ne chemau la masa, scoala de la colt - toate fac parte din mine si au avut loc in Bucuresti.
Toate evenimentele normale sau mai putin normale din viata unui om: scoala, '89, golanii (cei de la Piata Universitatii), mineriade, liceul, amoruri de liceu, facultatea, relatii pierdute, relatii castigate, bucurii, dezamagiri, impliniri - toate s-au intamplat in Bucuresti.
Tot intr-un comentariu lasat pe blog, altcineva mi-a dat de inteles ca iubeste Bucurestiul, spre deosebire de mine.
Il iubesc? Il urasc? Am de ales, pot sa nu-l iubesc? Si am de ales, pot sa nu-l urasc? Ca in orice relatie pasionala, granita dintre dragoste si ura este una foarte subtire.
M-am nascut in Bucuresti si multe dintre amintirile mele dragi sunt aici. Copiii de pe alee, joaca pana la caderea noptii, intrerupta de bunicile care ne chemau la masa, scoala de la colt - toate fac parte din mine si au avut loc in Bucuresti.
Toate evenimentele normale sau mai putin normale din viata unui om: scoala, '89, golanii (cei de la Piata Universitatii), mineriade, liceul, amoruri de liceu, facultatea, relatii pierdute, relatii castigate, bucurii, dezamagiri, impliniri - toate s-au intamplat in Bucuresti.
Cand ies duminica dimineata din casa, tot cartierul este insorit si este liniste, nu se aud decat pasarile ciripind.
Deci am de ales, pot sa nu-l iubesc?
Pe de alta parte: mizerie, mitocanie, agresivitate, prost gust, galagie, hotie - toate acestea caracterizeaza Bucurestiul poate mai mult decat alte orase din Romania. Asadar, am oare de ales, pot sa nu-l urasc?
Ceea ce nu-i poate contesta insa nimeni acestui oras este faptul ca il el nu te plictisesti niciodata.
Un drum pana la paine este suficient pentru a mai descoperi ceva: un vecin mai special, o muzica noua, un gunoi nou, o reclama noua. Apropo, mai stiti cum arata magazinul Unirea, pe sub reclame?
Daca mergi cu masina, iar nu te plictisesti. Intotdeauna, vecinii de trafic vor avea grija sa-ti mentina atentia treaza. Daca esti iubitor de spectacole, din fericire sunt suficiente teatre si manifestari culturale.
Reclamele de pe cladiri, planurile primariei, pasajele care se construiesc sau se inchid, noaptea muzeelor, bordurile, parcarile (mai exact, lipsa lor), spectacolele de teatru in strada, concertele in aer liber, parcurile in care copiii stau la coada pentru a se da in leagan, bucurestenii de toate provenientele (oameni, caini, pisici, sobolani, vrabii, mierle, ciori, porumbei) - toate acestea alcatuiesc un puzzle din care rasare, mandru Bucurestiul - my kind of town, cel in care niciodata nu te plictisesti.
Flavius ne-a aruncat manusa, propunandu-ne sa scriem cate un articol despre orasele in care traim. Povestea intreaga a acestei initiative o gasiti aici.
Va provoc si eu pe voi acum la acelasi exercitiu ma refer aici la toti cei care intra pe blogul acesta (Flavius, nu te superi, nu? Ma gandeam sa devina un fel de leapsa - mai altfel). Ce parere aveti?
Pe de alta parte: mizerie, mitocanie, agresivitate, prost gust, galagie, hotie - toate acestea caracterizeaza Bucurestiul poate mai mult decat alte orase din Romania. Asadar, am oare de ales, pot sa nu-l urasc?
Ceea ce nu-i poate contesta insa nimeni acestui oras este faptul ca il el nu te plictisesti niciodata.
Un drum pana la paine este suficient pentru a mai descoperi ceva: un vecin mai special, o muzica noua, un gunoi nou, o reclama noua. Apropo, mai stiti cum arata magazinul Unirea, pe sub reclame?
Daca mergi cu masina, iar nu te plictisesti. Intotdeauna, vecinii de trafic vor avea grija sa-ti mentina atentia treaza. Daca esti iubitor de spectacole, din fericire sunt suficiente teatre si manifestari culturale.
Reclamele de pe cladiri, planurile primariei, pasajele care se construiesc sau se inchid, noaptea muzeelor, bordurile, parcarile (mai exact, lipsa lor), spectacolele de teatru in strada, concertele in aer liber, parcurile in care copiii stau la coada pentru a se da in leagan, bucurestenii de toate provenientele (oameni, caini, pisici, sobolani, vrabii, mierle, ciori, porumbei) - toate acestea alcatuiesc un puzzle din care rasare, mandru Bucurestiul - my kind of town, cel in care niciodata nu te plictisesti.
Flavius ne-a aruncat manusa, propunandu-ne sa scriem cate un articol despre orasele in care traim. Povestea intreaga a acestei initiative o gasiti aici.
Va provoc si eu pe voi acum la acelasi exercitiu ma refer aici la toti cei care intra pe blogul acesta (Flavius, nu te superi, nu? Ma gandeam sa devina un fel de leapsa - mai altfel). Ce parere aveti?
luni, 8 iunie 2009
O plimbare in parc - fotoreportaj
Textul de mai jos ii apartine prietenului meu, emotionat de plimbarea noastra de ieri prin parc.
"Cadru general: duminica dupa amiaza, zi de alegeri europarlamentare, canicula, lume multa, galagie, distractie. Pozitionare: parcul Drumul Taberei.
Chiar de la intrare aflam ca, mai nou, copiii se pot bucura de agrement calare.
Intregul parc e zguduit de galagie. Ce sa fie, ce sa fie? Din directia aia pare a veni zgomotul.
A da, este una dintre formatiile acelea stupide despre care era vorba in postarea anterioara:
Locuitorii mai vechi ai cartierului, nu atat de celebri precum sahistii din Cismigiu:
Cei mai sictiriti de aglomeratie si scandal sunt maidanezii locului. Pentru ei distractia incepe mai pe seara. Cine nu crede, sa dea o raita noaptea prin parc.
In gara prichindeilor va invita imitatiile nereusite ale lui Mickey Mouse si Pluto. Ma intreb daca cei de la Disney pot cere drepturi de autor pe asa ceva. La cat de urat au iesit, cel mai probabil nu.
Noroc cu locomotiva decorate cu cristale svarovschi. Sau ce-or fi ele.
Ah, ce romantic! Zeci de barcute se plimba pe lac, e clar, parcul asta aspira la statutul de Cismigiu 2.
(Lady Io comenteaza: va arat eu in curand pe Romania, casa mea, si ce era pe fundul apei... romantic, nu gluma!)
In rest, ca tot a dat primarul liber la calcat pe iarba, cam 1/3 din populatia prezenta a zis sa si puna in aplicare treaba. La cum merg lucrurile, in cateva saptamani probabil ca aleile betonate vor ramane pustii, iar pe iarba o sa fie ceva inghesuiala. Sa vedem si cat rezista iarba, saraca."
"Cadru general: duminica dupa amiaza, zi de alegeri europarlamentare, canicula, lume multa, galagie, distractie. Pozitionare: parcul Drumul Taberei.
Chiar de la intrare aflam ca, mai nou, copiii se pot bucura de agrement calare.
Propriu-zis e vorba de un tarc circular de vreo 7-8 metri. Doi ponei, cu tot ce trebuie in dotare, dusi de capastru, fac toata ziua plimbari in cerc. Nu-i de mirare ca-s cam plictisiti, copiii sper ca se simt bine totusi.
Intregul parc e zguduit de galagie. Ce sa fie, ce sa fie? Din directia aia pare a veni zgomotul.
A da, este una dintre formatiile acelea stupide despre care era vorba in postarea anterioara:
Locuitorii mai vechi ai cartierului, nu atat de celebri precum sahistii din Cismigiu:
Cei mai sictiriti de aglomeratie si scandal sunt maidanezii locului. Pentru ei distractia incepe mai pe seara. Cine nu crede, sa dea o raita noaptea prin parc.
In gara prichindeilor va invita imitatiile nereusite ale lui Mickey Mouse si Pluto. Ma intreb daca cei de la Disney pot cere drepturi de autor pe asa ceva. La cat de urat au iesit, cel mai probabil nu.
Noroc cu locomotiva decorate cu cristale svarovschi. Sau ce-or fi ele.
Ah, ce romantic! Zeci de barcute se plimba pe lac, e clar, parcul asta aspira la statutul de Cismigiu 2.
(Lady Io comenteaza: va arat eu in curand pe Romania, casa mea, si ce era pe fundul apei... romantic, nu gluma!)
In zona terenurilor de tenis am vrut sa surprind ceva actiune. Pe langa faptul ca am remarcat ca jucatorii erau aproape toti din categoria durdulie, jocul se defasura in ritmul out-out-out-out-out-out-out si acuma schimbam serviciul.
In rest, ca tot a dat primarul liber la calcat pe iarba, cam 1/3 din populatia prezenta a zis sa si puna in aplicare treaba. La cum merg lucrurile, in cateva saptamani probabil ca aleile betonate vor ramane pustii, iar pe iarba o sa fie ceva inghesuiala. Sa vedem si cat rezista iarba, saraca."
duminică, 7 iunie 2009
O cultura a galagiei
Decibelii sunt la moda. Se revarsa din masinile de fite sau din Daciile tunate, de la ferestrele oamenilor si din telefoanele mobile. Muzici de tot felul sunt puse la maximum, astfel incat toata lumea este martora gusturilor muzicale ale fiecaruia.
Claxonatul, desi interzis in oras, este folosit cu mare arta de catre automobilistii exasperati de aglomeratie sau de alti soferi. Claxonul este probabil instrumentul prin care isi revarsa frustrarile asupra unui oras care deja inghite mult prea multe.
Daca vrei sa petreci o seara la taclale cu prietenii la o bere in oras, iti poti satisface pofta de bere, dar nu si cea de conversatie. Exista o strategie prin care clientii vorbaresti sunt alungati din restaurante: muzica pusa la maximum. Daca este insotita si de un fum gros de tigara, succesul este garantat. Pentru ca patronii de restaurante investesc mai degraba in instalatii performante de sunet decat in instalatii performante de aerisire, intr-o tara in care fumatul este un viciu generalizat.
Nici la nuntile prietenilor nu scapi de decibelii neprietenosi. Se pare ca exista o credinta generalizata ca asurzind invitatii acestia se vor simti mai bine.
Insa cel mai rau este in parcuri. Parcurile mari nu mai sunt de multa vreme oaza de liniste. In primul rand, nu prea mai exista parc mare fara un grup de peruani postati in poarta, care canta aceleasi melodii seara de seara. La fiecare sfarsit de saptamana, in parc trebuie sa se intample ceva. Uneori este miting electoral, cu aceeasi melodie revarsandu-se generos peste cartier de mii si mii de ori, intretaiata doar de discursuri si de sloganuri strigate in grup.
Altadata sunt spectacole destinate copilor. Teoretic destinate copiilor, majoritatea sunt niste formatii stupide, care lalaie niste rime penibile de genul "Am stat aseara pan' la unu si m-am invartit ca nebunu' ", "de dorul tau eu ma sfarsesc si pe tine te iubesc", "esti cea mai frumoasa fata, hai s-o facem iarasi lata". Acum, eu nu sunt mama si poate nu e cazul sa-mi dau cu parerea. Dar uite, cu mintea mea de acum sunt sigura ca niciodata nu mi-as duce copilul sa asculte asemenea porcarii sinistre.
Dar asta nu e tot, cei care sufera nu sunt doar cei iesiti la o plimbare in parc. Imaginati-va ca locuiti in apropiere. Soseste sfarsitul de saptamana, va planificati marea leneveala. Dar ce se-aude din parc? "Vreti sa va distrati?", "Daaaaa!", "NU va aud, vreti sa va distrati?", "Daaaaaaaaaaa!". Dupa ce repeta de cateva ori iti vine sa te dai jos din pat si sa te duci la imbecilul de pe scena si sa-i zici: "Nene, vor sa se distreze, i-am auzit eu de acasa."
Dar aici nu se incheie spectacolul. In functie de primar, in parcul din apropiere pot canta formatii de muzica populara, manelisti, Al Bano, Boney M sau alti artisti pusi de multa vreme la naftalina. Stai acasa, in pat, blestemand ziua in care ai citit anuntul in ziar "Vand apartament 2 camere, zona linistita, vedere spre parc". Ce frumos si poetic parea totul in acea zi! Iar acum nu te gandesti decat la acte de violenta legate de parc. Vine seara si se incheie petrecerea. Se mai aud doar peruanii si dintr-o data iti devin simpatici. Pana la urma, sunt melodiile pe care le auzi seara de seara, este deja reconfortant, dupa o zi de odihna la umbra decibelilor.
Dar cultura galagiei nu se opreste aici. Am remarcat ca romanii (chiar si eu) vorbesc foarte tare. Daca esti undeva, departe de Romania, si auzi de departe niste voci, poti fi sigur: sunt romani in apropiere. Am remarcat ca multi dintre noi au senzatia ca acest vorbit tare, insotit de un ras cu hohote zgomotoase reprezinta o masura a distractiei si a relaxarii. De fapt, de cele mai multe ori reprezinta o masura a nesimtirii.
Ce demonstreaza asta despre noi, ca popor? Nu stiu. Dar sigur este ca aceasta galagie generalizata contribuie la nebunia noastra colectiva si face parte din ea.
Claxonatul, desi interzis in oras, este folosit cu mare arta de catre automobilistii exasperati de aglomeratie sau de alti soferi. Claxonul este probabil instrumentul prin care isi revarsa frustrarile asupra unui oras care deja inghite mult prea multe.
Daca vrei sa petreci o seara la taclale cu prietenii la o bere in oras, iti poti satisface pofta de bere, dar nu si cea de conversatie. Exista o strategie prin care clientii vorbaresti sunt alungati din restaurante: muzica pusa la maximum. Daca este insotita si de un fum gros de tigara, succesul este garantat. Pentru ca patronii de restaurante investesc mai degraba in instalatii performante de sunet decat in instalatii performante de aerisire, intr-o tara in care fumatul este un viciu generalizat.
Nici la nuntile prietenilor nu scapi de decibelii neprietenosi. Se pare ca exista o credinta generalizata ca asurzind invitatii acestia se vor simti mai bine.
Insa cel mai rau este in parcuri. Parcurile mari nu mai sunt de multa vreme oaza de liniste. In primul rand, nu prea mai exista parc mare fara un grup de peruani postati in poarta, care canta aceleasi melodii seara de seara. La fiecare sfarsit de saptamana, in parc trebuie sa se intample ceva. Uneori este miting electoral, cu aceeasi melodie revarsandu-se generos peste cartier de mii si mii de ori, intretaiata doar de discursuri si de sloganuri strigate in grup.
Altadata sunt spectacole destinate copilor. Teoretic destinate copiilor, majoritatea sunt niste formatii stupide, care lalaie niste rime penibile de genul "Am stat aseara pan' la unu si m-am invartit ca nebunu' ", "de dorul tau eu ma sfarsesc si pe tine te iubesc", "esti cea mai frumoasa fata, hai s-o facem iarasi lata". Acum, eu nu sunt mama si poate nu e cazul sa-mi dau cu parerea. Dar uite, cu mintea mea de acum sunt sigura ca niciodata nu mi-as duce copilul sa asculte asemenea porcarii sinistre.
Dar asta nu e tot, cei care sufera nu sunt doar cei iesiti la o plimbare in parc. Imaginati-va ca locuiti in apropiere. Soseste sfarsitul de saptamana, va planificati marea leneveala. Dar ce se-aude din parc? "Vreti sa va distrati?", "Daaaaa!", "NU va aud, vreti sa va distrati?", "Daaaaaaaaaaa!". Dupa ce repeta de cateva ori iti vine sa te dai jos din pat si sa te duci la imbecilul de pe scena si sa-i zici: "Nene, vor sa se distreze, i-am auzit eu de acasa."
Dar aici nu se incheie spectacolul. In functie de primar, in parcul din apropiere pot canta formatii de muzica populara, manelisti, Al Bano, Boney M sau alti artisti pusi de multa vreme la naftalina. Stai acasa, in pat, blestemand ziua in care ai citit anuntul in ziar "Vand apartament 2 camere, zona linistita, vedere spre parc". Ce frumos si poetic parea totul in acea zi! Iar acum nu te gandesti decat la acte de violenta legate de parc. Vine seara si se incheie petrecerea. Se mai aud doar peruanii si dintr-o data iti devin simpatici. Pana la urma, sunt melodiile pe care le auzi seara de seara, este deja reconfortant, dupa o zi de odihna la umbra decibelilor.
Dar cultura galagiei nu se opreste aici. Am remarcat ca romanii (chiar si eu) vorbesc foarte tare. Daca esti undeva, departe de Romania, si auzi de departe niste voci, poti fi sigur: sunt romani in apropiere. Am remarcat ca multi dintre noi au senzatia ca acest vorbit tare, insotit de un ras cu hohote zgomotoase reprezinta o masura a distractiei si a relaxarii. De fapt, de cele mai multe ori reprezinta o masura a nesimtirii.
Ce demonstreaza asta despre noi, ca popor? Nu stiu. Dar sigur este ca aceasta galagie generalizata contribuie la nebunia noastra colectiva si face parte din ea.
sâmbătă, 6 iunie 2009
O nebunie de autobuz
Mergem cu autobuzul, eu si mama. Autobuzul opreste in statie si cineva coboara rampa pentru carucioare si urca un om in carucior. Eu ma uit la mama uimita, nu stiam ca rampele alea chiar functioneaza.
Omul din carucior incepe sa recite poezii (caci se recomanda poet), in timp ce insotitoarea sa strabate autobuzul si cere bani. Dupa doua statii vor sa coboara. Ei, coboara rampa daca poti, ca lumea se bulucea sa intre fara sa astepte sa coboare cineva. In fine, coboara, iar omul din carucior incepe sa-i injure ca la usa cortului pe cei care urcasera fara sa le pese ca vrea sa coboare.
Un om de langa noi i se adreseaza maica-mii: " Ei, la noi acolo in Otopeni pe astia (era vorba despre tigani, cel din carucior fiind tigan) ii batem daca fac figuri. Ne strangem in grupuri de 13-14 oameni si-i batem de se p... pe ei". Eu tac. Mama da din cap politicoasa. El continua: "Lucrez la o societate de paza, acolo la Otopeni, acolo chiar ieri l-am batut pe unul care incercase sa bage cutitul in noi". Ma uit la el, o fata de om cumsecade, micut si cu burtica, are niste ochi de un albastru intens, cum nu am mai vazut vreodata.
Continua sa vorbeasca, usor peltic si fara nicio noima. Mama este prea politicoasa sa-l repeada. Imi dau seama ca este nebun. Ma uit pe fereastra si ma gandesc la altceva. Printre ganduri, mai razbate vocea lui pana la mine: "Am avut un Logan, dar mi s-a stricat... si acum am de platit 700 de RON... Dar mai bine imi iau masina de teren, cum au si baietii de la mine de la unitate... Uite, asta cu masina care trece, il cunosc, este de la ambasada, sa-i fac cu mana, vezi, are numar de corp diplomatic... Si avem acolo multe masini de teren... Si daca va uitati seara la televizor o sa-i vedeti, sunt baietii mei... Noi suntem acolo... Si atunci i-am zis ca... Eu nici nu-mi cumpar mancare de aici, ma duc in Bulgaria... Cam la trei saptamani gata, trec frontiera si ma duc si-mi iau mancare... se trece acum frontiera uite asa... nici nu se mai uita la ttine... si ce marfa... oricum, cred ca-mi iau o masina de teren, ca nu se mai poate..." Continua sa vorbeasca si sa vorbeasca. Mama, usor exasperata, imi face semn sa coboram. El continua sa-i vorbeasca: "A, coborati... Sa veniti aici pe 26 august, o sa ma vadeti si pe mine, defilez impreuna cu baietii mei".
Of, in sfarsit, am coborat. Cu gandul la nebunul vorbaret, imi dau seama ca am fost norocoase, macar era inofensiv.
Imi amintesc ca acum cateva luni, tot in autobuz, un alt nebun incepuse sa vorbeasca singur (despre politica, am remarcat ca este un subiect predilect pentru nebuni), apoi scosese un cutit si incepuse sa-l invarta amenintator in aer. Nu stiu cum s-a intamplat, dar chiar atunci mai urcase o nebuna in autobuz. Nebuna a inceput sa-l injure pe nebun. Nebunul pe nebuna. El avea un cutit in mama... Toata lumea se lipise de scaune, fara sa indrazneasca sa spuna nimic. Pana la urma au coborat, unul pe la scara din fata, celalalt pe la scara din spate si au continuat sa se injure in statie.
Ei bine, macar nu ne plictisim in autobuz, mai ales ca-mi mai uit cartea acasa uneori.
Omul din carucior incepe sa recite poezii (caci se recomanda poet), in timp ce insotitoarea sa strabate autobuzul si cere bani. Dupa doua statii vor sa coboara. Ei, coboara rampa daca poti, ca lumea se bulucea sa intre fara sa astepte sa coboare cineva. In fine, coboara, iar omul din carucior incepe sa-i injure ca la usa cortului pe cei care urcasera fara sa le pese ca vrea sa coboare.
Un om de langa noi i se adreseaza maica-mii: " Ei, la noi acolo in Otopeni pe astia (era vorba despre tigani, cel din carucior fiind tigan) ii batem daca fac figuri. Ne strangem in grupuri de 13-14 oameni si-i batem de se p... pe ei". Eu tac. Mama da din cap politicoasa. El continua: "Lucrez la o societate de paza, acolo la Otopeni, acolo chiar ieri l-am batut pe unul care incercase sa bage cutitul in noi". Ma uit la el, o fata de om cumsecade, micut si cu burtica, are niste ochi de un albastru intens, cum nu am mai vazut vreodata.
Continua sa vorbeasca, usor peltic si fara nicio noima. Mama este prea politicoasa sa-l repeada. Imi dau seama ca este nebun. Ma uit pe fereastra si ma gandesc la altceva. Printre ganduri, mai razbate vocea lui pana la mine: "Am avut un Logan, dar mi s-a stricat... si acum am de platit 700 de RON... Dar mai bine imi iau masina de teren, cum au si baietii de la mine de la unitate... Uite, asta cu masina care trece, il cunosc, este de la ambasada, sa-i fac cu mana, vezi, are numar de corp diplomatic... Si avem acolo multe masini de teren... Si daca va uitati seara la televizor o sa-i vedeti, sunt baietii mei... Noi suntem acolo... Si atunci i-am zis ca... Eu nici nu-mi cumpar mancare de aici, ma duc in Bulgaria... Cam la trei saptamani gata, trec frontiera si ma duc si-mi iau mancare... se trece acum frontiera uite asa... nici nu se mai uita la ttine... si ce marfa... oricum, cred ca-mi iau o masina de teren, ca nu se mai poate..." Continua sa vorbeasca si sa vorbeasca. Mama, usor exasperata, imi face semn sa coboram. El continua sa-i vorbeasca: "A, coborati... Sa veniti aici pe 26 august, o sa ma vadeti si pe mine, defilez impreuna cu baietii mei".
Of, in sfarsit, am coborat. Cu gandul la nebunul vorbaret, imi dau seama ca am fost norocoase, macar era inofensiv.
Imi amintesc ca acum cateva luni, tot in autobuz, un alt nebun incepuse sa vorbeasca singur (despre politica, am remarcat ca este un subiect predilect pentru nebuni), apoi scosese un cutit si incepuse sa-l invarta amenintator in aer. Nu stiu cum s-a intamplat, dar chiar atunci mai urcase o nebuna in autobuz. Nebuna a inceput sa-l injure pe nebun. Nebunul pe nebuna. El avea un cutit in mama... Toata lumea se lipise de scaune, fara sa indrazneasca sa spuna nimic. Pana la urma au coborat, unul pe la scara din fata, celalalt pe la scara din spate si au continuat sa se injure in statie.
Ei bine, macar nu ne plictisim in autobuz, mai ales ca-mi mai uit cartea acasa uneori.
vineri, 5 iunie 2009
Reclamati, reclamati, reclamati!
Prin ce trebuie sa treci ca sa primesti alocatia copilului, aici.
Bogdana, persoana care lupta pentru un drept garantat prin lege, este o bloggerita destul de cunoscuta (mai ales printre mamici) si o persoana foarte serioasa. Ii citesc blogul de cateva luni.
In definitiv, nu putem schimba ceva decat daca luam atitudine, adica exact ceea ce face Bogdana.
Si pentru ca lucrurile se leaga putin, va anunt marea victorie de a fi primit un raspuns la o reclamatie trimis la Politie. Intreaga poveste aici.
Deci, daca va nemultumeste ceva, reclamati! Nu aveti nimic de pierdut, poate doar (din cand in cand) vom reusi sa urnim lucrurile. Eu am inceput deja.
joi, 4 iunie 2009
Vreau sa fiu mare!
Poate stiti filmul cu acelasi titlu...
Vreau si eu sa fiu mare, sa am o anumita varsta de la care sa ma declar baba si sa ma pricep la toate: la politica, la relatii conjugale, la cresterea copiilor tuturor, la toate problemele medicale din lume, la indepartarea polipilor, la singurele planuri de vacanta perfecte, la scopul femeii pe lume si la gatit, la lasatul de fumat, la ce face toata lumea din jur si nu numai, la singurele filme care merita vazute si singurele carti care merita citite, la singurele emisiuni care merita vazute, la coafuri, la haine, la magazine, la masini, la cel mai bun traseu, la cea mai buna parcare.
Vreau sa ma uit cu un aer competent in jur si sa am o parere despre orice exista pe lumea asta.
Vreau si eu sa fiu perfecta, si numai ceilalti sa fie prosti.
Vreau si eu sa fiu suficient de mare incat sa mi se permita sa ma isterizez din orice, sa mi se para ca oricine imi vorbeste imi este inferior si ca nu stie sa se poarte. Vreau si eu sa dau lectii, verdicte si sfaturi, sa imi tuguiez buzele si sa spun: "spre deosebire de altii, eu nu judec pe nimeni".
Daca stau sa ma gandesc, prefer sa fiu totusi mare in felul meu si sa-i las pe ceilalti sa-si traiasca viata cum poftesc, fara sa le dau in permanenta lectii de viata.
Brrr!
PS Postarea asta se mai poate numi loc de defulat. Deci, va invit la Marea defulare. Eu deja ma simt mai bine :-)
miercuri, 3 iunie 2009
Bucuresteni si bucurestence
Bucurestenii sunt mereu grabiti:
Cand se plimba pe strazile din centrul vechi, se uita uimiti in jur la schimbarile pe care le-a adus trecerea timpului:
Uneori bucurestencele ies, cochete, la plimbare:
Sau isi asteapta prietenii:
Alteori, privesc strada de la geam:
Iar o dupa-amiaza tihnita de duminica este taman buna pentru un pic de leneveala la soare, in familie:
Cand se plimba pe strazile din centrul vechi, se uita uimiti in jur la schimbarile pe care le-a adus trecerea timpului:
Uneori bucurestencele ies, cochete, la plimbare:
Sau isi asteapta prietenii:
Alteori, privesc strada de la geam:
Iar o dupa-amiaza tihnita de duminica este taman buna pentru un pic de leneveala la soare, in familie:
Papusarii
Nu pot deloc sa inchid subiectul B-fit in The Street 2009.
Cu riscul de a va plictisi putin, astazi vreau sa va prezint oamenii din spatele papusilor uriase (sau mai exact, de sub papusile uriase).
Ganditi-va cum este sa aveti in spate o ditamai papusa de 4 metri inaltime, pe care sa o mai si manuiti si cu care sa dansati si sa alergati. Unele dintre papusi aveau si picioare, legate de pantofii papusarului.
Ceea ce m-a impresionat a fost zambetul permanent al acestor oameni, carora totusi oboseala li se citea pe fata. Se vedea ca sunt bucurosi si entuziasmati de ceea ce fac si de reactia publicului.
Cand e ultima oara cand ati vazut in Romania oameni incantati de viata si de ceea ce fac? Si cand ati vazut ultima oara oameni razand pe strada din tot sufletul, dansand si uitand de grijile care ne intuneca fetele si privirile si ne transforma in mici soldatei cenusii?
Cu riscul de a va plictisi putin, astazi vreau sa va prezint oamenii din spatele papusilor uriase (sau mai exact, de sub papusile uriase).
Ganditi-va cum este sa aveti in spate o ditamai papusa de 4 metri inaltime, pe care sa o mai si manuiti si cu care sa dansati si sa alergati. Unele dintre papusi aveau si picioare, legate de pantofii papusarului.
Ceea ce m-a impresionat a fost zambetul permanent al acestor oameni, carora totusi oboseala li se citea pe fata. Se vedea ca sunt bucurosi si entuziasmati de ceea ce fac si de reactia publicului.
Cand e ultima oara cand ati vazut in Romania oameni incantati de viata si de ceea ce fac? Si cand ati vazut ultima oara oameni razand pe strada din tot sufletul, dansand si uitand de grijile care ne intuneca fetele si privirile si ne transforma in mici soldatei cenusii?
Abonați-vă la:
Postări (Atom)