Pink

Sursa

La raionul de haine pentru copii:

Mama: Deci, te-ai hotarat ce vrei?

Fetita (5-6 ani): Daaa, uite pantalonii astia! (ii arata o pereche de pantaloni de un roz tipator)

Mama (consternata): Nu sunt un pic prea... roz?

Fetita (fericita): Baaaa daaaa! (cu aerul de "tocmai de-aia")

Mama: Nu vrei totusi ceva cu mai putin roz?

Fetita: Nu, nu, eu pe astia ii vreau, pe astia ii vreau! Sunt cei mai frumosi si rooooz!

Stiri pozitive, vesti bune, OZN-uri

Pornind de la o postare de-a lui Flavius care a primit o reactie extrem de furioasa din partea unei conationale, dar si de la o discutie pe care am avut-o saptamana trecuta cu niste prietene, ma intreb: care va fi momentul in care vom inceta sa criticam tara asta? Se poate intampla sa trecem pe langa momentul potrivit si sa-l ratam, prea obisnuiti sa vedem lucrurile in negru?
Eu una am cautat raspunsul la intrebare asta dupa ce am realizat ca aproape tot ceea ce scriam pe blog exprima cate o nemultumire la adresa Bucurestiului, bucurestenilor si a Romaniei.
Si apoi m-am uitat in jur si am vazut ca pe strada inca nu putem vorbi de o schimbare. Este adevarat ca nu mai sunt atatea gropi, dar nesimtirea e in continuare acolo, gunoaiele te intampina la tot pasul daca faci o scurta excursie pana la coltul strazii (si stau intr-o zona considerata extrem de civilizata). Este adevarat ca o parte dintre soferi au inteles ca nu trebuie blocate intersectiile, dar ce te faci cu ceilalti, care-i injura si poate chiar sar la bataie pentru ca n-ai plecat de pe loc?
Eu zic ca Romania mai are multe de invatat. Si nu se misca nimic daca nu devenim fiecare dintre noi constient ca ceea ce facem nu ne afecteaza doar pe noi, ci si pe ceilalti. Asa ca prefer sa critic atunci cand am de criticat si sa laud atunci cand am de laudat, decat sa ma multumesc cu mizeria si sa ma scald in ea.

Ziua portilor deschise la aeroportul Otopeni

In urma cu o saptamana, pasionatii de aviatie din intreaga tara si-au deschis computerele, s-au pregatit pentru intrecerea care urma si au dat refresh pe pagina pe care urma sa fie postat formularul de inscriere pentru ziua portilor deschise de la aeroportul Otopeni. Cand, in sfarsit, formularul a aparut, cursa a fost nebuneasca si a depasit viteza multor aeronave. Numarul locurilor era limitat, astfel ca numai cei bine pregatiti au reusit. Primii 80 de norocosi au primit marele premiu: inscrierea pe lista vizitatorilor de la ziua portilor deschise. Practic, inscrierile s-au terminat dupa 4 minute. Dat fiind specificul locului vizitat, este firesc ca numarul vizitatorilor sa fie limitat pentru a permite respectarea tuturor conditiilor de siguranta.

Va povestesc acest lucru pentru a intelege ca lumea aviatiei este dura pentru admiratorii sai. Si ca am fost printre norocosii 80.

Turul a inceput cu doi actori care-i intruchipau pe Aurel Vlaicu si Henri Coanda. Introducerea a fost cam lunga si plina de glumite usor nesarate, transformand personajele istorice intr-un soi de clovni care-si faceau farse si se luau peste picior.

Apoi am trecut prin controalele de securitate obisnuite si am fost urcati in doua autobuze care ne-au plimbat putin.

Am ajuns la niste masinarii uriase folosite pentru diverse scopuri utilitare, care au facut si niste demonstratii. Nu sunt prea pasionata de masinarii, insa acestea sunt impresionante prin forta lor.

In timpul acesta am avut surpriza placuta ca pe deasupra capetelor noastre sa se desfasoare repetitiile pentru mitingul aviatic de saptamana viitoare. Va spun, dupa ce am vazut repetitiile, sigur merita sa mergeti la miting, daca sunteti pasionati de asa ceva.

M-as fi asteptat sa mai vedem cate ceva mai specific aviatiei: un hangar, un avion desfacut, ceva mai spectaculos, insa prima partea a programului s-a incheiat.

A urmat a doua parte, cea asteptata de fapt de toata lumea: o calatorie cu elicopterul.

Care a meritat lunga asteptare.

Intr-un cuvant: a fost frumos. A fost destul de bine organizat. Accesul a fost oarecum limitat, insa asa cum spuneam si mai sus, este firesc, desi sunt convinsa ca se pot gasi alte solutii pe viitor. Mi-a placut. Si saptamana viitoare merg la mitingul aviatic.

Duminica dimineata....

... afara este o racoare placuta, miroase a tei in tot cartierul, tocmai am ascultat "What a wonderful world" pus pe pagina de facebook Carturesti, iar Zazuza ne-a imbiat la croissante cu dulceata.
In dimineata asta lumea chiar este perfecta pentru cateva minute.

Caldura mare

Pe strada, oamenii transpira in exces, iar sudoarea se imbina cu mirosul de nespalat si cu sudoarea uscata pe hainele de ieri.
In autobuz aerul conditionat nu functioneaza, iar in tramvai nici nu exista. Mirosurile oamenilor se imbina cu cele ale plaselor din mainile lor. Cate un homeless de serviciu in fiecare autobuz asigura inghesuirea calatorilor in jumatatea mai putin afectata de mirosul patrunzator.
In unele case, musafirul se vede prins in capcana fricii de curent. Geamurile sunt bine inchise, iar aerul conditionat si ventilatorul lipsesc, pentru ca nu cumva vreun curent de aer buclucas sa ajunga in casa.
Oamenii devin tot mai nervosi pe masura ce temperatura creste, iar o cearta despre aerul conditionat poate aduce sfarsitul unei amicitii.
Altfel, totul bine. Am transmis din Bucuresti. Unde mall-urile sunt pline, in timp ce la targul de carte cam batea vantul comparativ cu alti ani. Nu e criza, e caldura de vina. Cica.

PS Au trecut 20 de ani.

Campanii

 Sursa

De cateva zile, bannere uriase au invadat orasul. Pe ele sunt scrise mesaje de genul: aici s-ar putea face un pasaj / pune semafoare sincronizate daca s-ar colecta la bugetul stat un milioar de euro, cat se pierde anual din contrabanda cu tigari.

Primul gand al meu a fost: bun, si cat costa campania asta? Cat s-ar economisi din bugetul de stat daca am renunta la campanii deopotriva stupide si inutile? Cui i se adreseaza campania: celui care cumpara tigari de contrabanda? Mesajul il va sensibiliza, un val ii va cadea de pe ochi si va zice: ia uite, cum greseam, de azi inainte nu-mi mai iau tigari de contrabanda? Sau i se adreseaza contrabandistului, care dintr-o data isi va pune problema ca pagubeste bugetul de stat?


Intre timp am aflat ca nu este o campanie platita din bugetul de stat.

Totusi, ramane prin parte a enuntului: aici s-ar putea face ceva bun daca ar fi bani. Serios, chiar nu sunt bani? Sa ne gandim: arbori ornamentali uscati dupa cateva luni; trandafiri smulsi si inlocuiti cu grilaje de lemn si plante scumpe, talas pus artistic intre straturile de flori schimbate in fiecare sezon, fantani, plante tunse in forma de elefanti, mineri si elicoptere. Asa ca sa ne revenim un pic: bani sunt. Doar ca sunt cheltuiti pe niste prostii scumpe si inutile, in vreme ce Bucurestiul se cufunda in mizerie si aglomeratie.

Blonda lui Bote

Aud prin targ ca blonda lui Bote a mancat bataie. Cum de la cine? De la Bote. Cine e Bote? Asta am aflat intre timp :D
Fara sa vreau, creierul meu inregistreaza tot felul de informatii fara noima. Blonda lui Bote. Mihaela si Razvan (sau Dani?). Andreea lui Banica si Andreea Banica. Iar zapand eu programele la televizor vad un titlu care suna cam asa "Dive in Romania, animatoare in alte parti". Serios, dive? Nici nu-mi place cuvantul, dar cand il folosesti? Pentru cine? Am avut curiozitatea sa ma uit la imaginile cu "divele" - evident, niste pitzipoance.
Apoi a reaparut Fizz. Nu stim cu ce se ocupa, dar e vedeta. Nu inteleg mecanismul prin care niste baietasi care umbla prin cluburi devin subiecte de stiri. Sau Nikita, saraca. Nu stiu de ce, dar cand o vad ca apare la televizor, am o reactie de mila: saraca!
Culmea este ca nu citesc ziare de scandal, nu ma uit la emisiuni mondene, nu ascult nici macar radioul. Si totusi, asa cum ziceam, creierul meu inregistreaza informatii total inutile si idioate.
Pentru ca nu e suficient ca lumea citeste sau asculta stirile astea. Le comenteaza. Se implica.
Si care e beneficiul? Uitam de viata noastra plictisitoare? Ne simtim mai buni decat oamenii despre care citim? Este mai interesant sa barfesti o vedeta decat pe vecina de la doi? Sau una nu o exclude pe cealalta?
Nu am pretentia sa discutam despre Kant (nici eu nu o fac), dar poate niste subiecte mai serioase si mai folositoare ne-ar prinde bine. Haideti sa discutam fara inversunare despre masuri eficiente de rezolvare a problemei cainilor vagabonzi. Sa discutam despre ce putem face noi pentru ca orasul in care traim sa nu mai arate ca o cocina (imi cer scuze porcilor, aceste animale sensibile). Sa discutam despre ultima carte citita, ultimul film vazut sau despre un restaurant bun. Sa facem schimb de experienta intre rolleri si biciclisti.
Sa-i lasam pe Bote si pe blonda lui in lumea lor. Si sa avem grija de lumea noastra, ca se darama peste noi! Au ei grija de lumea lor.

Saptamana buna se cunoaste de luni dimineata...

... sau cum arata dezastrul matinal

Stii ca te asteapta ceva nasol atunci cand tramvaiul opreste undeva unde nu e nici trecere de pietoni, nici semafor, nici statie, nici intersectie. Vatmanul coboara din tramvai si apoi urca inapoi cu o mutra preocupata. Te rogi de el sa-ti dea drumul si, daca are suflet bun, il indupleci. Daca nu, poti muri sufocat in panica tipica celor care sufera de claustrofobie.

Totusi, dat peste un vatman cumsecade. Cobori si constati ca de fapt tramvaiul s-a oprit din cauza unei intersectii, in spatele unui card de tramvaie. Intersectia pare un puzzle ingenios, din care nu mai poti scoate o piesa nici cu ciocanul. Un alt tramvai din sens opus blocheaza si tramvaiele de pe cealalta linie. Semafoarele nu functioneaza (da, din cauza asta nici nu mai merge nimic), dar nu e periculos sa traversezi, nicio masina nu poate trece.

Taxiuri nu exista (sunt blocate in intersectie, bineinteles), autobuze nu (si ele, culmea, tot acolo), asa ca mergi cu constiinta omului care are de ajuns undeva la o anumita ora. Si mergi si mergi. Pe tocuri. Si uite asa, strabati 4 kilometri sperand totusi sa mai prinzi un tramvai. La un moment dat trec cateva tramvaie scapate din marea invalmaseala, dar sunt atat de pline incat nu mai intra nici macar un ac. Iar apoi nu mai trec.

Dupa 4 kilometri, 2 basici, cativa caini ocoliti cu gratie si tone de praf inghitite, ajungi cu intarziere de jumatate de ora la serviciu. Esti printre fericiti, restul sunt blocati in trafic sau mai asteapta inca un tramvai ce va sa vina...

PS Am vazut la comentariile stirii ca erau oameni care se indoiau de numarul tramvaielor blocate. Nu este exagerat, eu am ajuns la inceputul blocajului si erau cate 10-15 tramvaie de fiecare parte a intersectiei, sunt doua linii de tramvai, deci ies la numar...

Plasa

De cand eram mica, plasele jucau un rol important in viata familiei. Ele erau pastrate, carpite, spalate, nu lipseau niciodata din geanta. Caci nu se stia peste ce coada dai.
Cand supermarketurile au inceput sa dea plase gratuite, ne-am simtit liberi de caratul plasei de carpa si am trecut la domnia plasticului asupra bunului simt. Care nu s-a incheiat, in ciuda faptului ca nu mai sunt gratuite.

Totusi, ceea ce nu s-a schimbat este respectul acordat plaselor noastre - fie ele din carpa sau plastic. Ati remarcat vreodata in autobuz cate plase stau jos, pe scaun, in timp ce posesorii lor stau in picioare langa ele? In cel mai bun caz , posesorul plasei ocupa si el un loc langa ea. Daca prinde.

Intr-o cofetarie, pe singurul scaun de la singura masa statea cuminte o plasa. La coada nu statea, dar nici prajituri nu manca. probabil i le cumpara stapana ei, care era la coada. Nimeni nu a indraznit sa o deranjeze.

Cand vreau sa iau si eu un loc, marea intrebare este: sa o deranjez sau nu? Si pe cine sa intreb, plasa sau stapanul?

Franturi de Bucuresti, prin bucurestenii sai

Aseara am stat la film langa un baiat care i se adresa unui amic la telefon cu "Barosane". Iar spre sfarsitul filmului (Alice in wonderland) a declarat incantat ca "dintre toti, motanul este cel mai panarama". Este bogata limba romana in sensuri, nu credeti?

Intr-o zi, o fetita mica-mica a recitat si a cantat toate poeziile si cantecelele de la serbare in tramvai. Nu numai pe ale ei, ci si pe ale colegilor. Efectul a fost surprinzator, pana si cocalarii care scuipau seminte intr-un colt se oprisera sa o asculte si se minunau. Deci cu o floare se face primavara, chiar daca dureaza foare putin.

 Tot in tramvai l-am auzit pe un domn spunand la telefon: "Te rog sa nu-mi mai pui intrebari care nu-mi plac!" Si chiar mi-a placut ideea, cum ar fi sa putem dicta ce intrebari primim?

Doua doamne discutand pe strada despre o nunta la care una dintre ele participase: "Iar mireasa avea o rochie... cum sa-ti zic, jurai ca era Elena din Troia!" O norocoasa, as putea zice, eu nu am prins-o pe Elena din Troia.

O fetita care se impiedica pe strada exclama, cu un ton foarte natural: "Fir-ar sa fie!". Chiar asa, fir-ar sa fie, de unde a invatat sa vorbeasca asa?

Proba bicicletei

In Argentina a fost initiat un proiect prin care se masoara gradul de securitate din diverse cartiere si orase printr-un test foarte simplu: se lasa o bicicleta pe strada, fara lant, si se asteapta sa se vada cat dureaza pana cand aceasta bicicleta este furata.
Daca dureaza mai mult de o ora, se considera ca zona respectiva este oarecum sigura.

Modelul a fost preluat si in alte tari:



Ma gandeam ca am testa acelasi lucru si in Bucuresti. Ca sa fie mai interesant, as lega totusi bicicleta cu un lant, sa mai intarziem hotii cu 2-3 secunde.

Un lift de...

Ce credeti ca am gasit in seara asta in unul dintre lifturile de la noi de la bloc?
Vreti niste indicii? Maro, moale si mirositor.

Nu vreau sa va stric seara cu imaginea asta, dar nu vedeti cum se leaga lucrurile? Chiar e de mirare ca tot mai multi romani vor sa paraseasca aceasta tara de... ghiciti voi?

Medicamente, medicamente!

Imi povesteste ieri (duminica) un cunoscut ce i se intamplase in urma cu numai o ora.
Iese omul din casa si se duce spre coltul strazii. Acolo, o femeie intre doua varste, cu un pardesiu descheiat si total goala in pardesiu racneste si urla.
La un moment dat, femeia se repede la chioscul de ziare si da cu un picior in geam. Geamul se sparge. Niste copii rad. Amicul meu suna la 112, le povesteste ce se intampla. Cei de la 112 il intreaba unde se afla femeia respectiva. Le explica in ce zona se desfasoara actiunea, este pus in asteptare. Dintr-o data, se trezeste ca vorbeste cu altcineva. Dupa momente de nedumerire, isi da seama ca i s-a facut legatura la ambulanta. Cei de la ambulanta il intreaba de ce a sunat. Le spune ca a povestit deja, dar i se cere sa repete povestea. Le spune tot, este intrebat (evident!) din nou unde se afla persoana respectiva. Le explica in ce zona, se uita in jur si constata ca femeia disparuse.
Finalul povestii, caci obiectul apelului se facuse nevazut.

La film

A fost frumos la film in seara asta. Mai intai am intrat intr-o sala goala, in care mai era o singura persoana. Ne-am asezat, ne-am inchis telefoanele si a inceput filmul. Atunci au mai venit doua fete, prietene cu prima persoana din sala. S-au mirat si ele, cu voce tare, de sala goala, protapite in picioare in fata noastra.
In sfarsit, s-au asezat.
Au mai trecut cateva minute si au mai aparut cativa spectatori intarziati. Doua femei cu doi copii micuti. Mai intai a trebuit sa le facem loc, aveau scaune de pe randul nostru. Dar s-au razgandit, au vrut mai in fata. Ne-am ridicat din nou, sa le facem loc. Si apoi au trecut prin fata noastra, ca se aseze cu un rand mai aproape de ecran.
Nu au stat mult, unul dintre copii a vrut la toaleta. Mamica insotita de copilas a ridicat-o pe cea care statea in fata mea, ca sa poata trece. Celei care statea in fata mea i-a trecut repede supararea, pentru ca i-a sunat telefonul. Si a stat un pic de vorba la telefon.
Numai bine, se intorsesesera de la toaleta. Iarasi ridicat, copilul mai are ceva la care sa se uite in spate, ma dureaza cateva secunde.
Se aseaza. Unul dintre copii incepe sa vorbeasca tare. Maica-sa ii spune (probabil) sa taca. Una dintre fetele venite la inceputul filmului o ameninta cu voce tare ca o reclama si cere sa fie data afara cu tot cu copil. Discutia continua cu voce tare.
Mama certata pleaca, ridicand-o din nou pe cea din fata mea. Cealalta mamica, ofensata, se hotaraste un minut mai tarziu sa-i urmeze exemplul. Pleaca un pic mai in fata. Din cand in cand mai aud vocea unuia dintre copii.
Dar si mai aproape se aud vocile celor de pe randul din fata mea si cateva hlizeli ocazionale.
Si toatea astea intr-o sala aproape goala, in care eram mai putin de zece persoane.

Cu claustrofobia la plimbare

Ce inseamna pentru cineva care sufera de claustrofobie sa locuiasca in Romania? Va invit in lumea mea!

Este o lume care se intampla sa coexiste cu un Bucuresti plin de stimuli. Daca in alte orase din lume stimulii de acest gen sunt aproape inexistenti, in orasul meu ma intalnesc cu ei zilnic.

Autobuzele si tramvaiele sunt pline, calatorii circula de multe ori in vehicule supraincarcate in care nu poti nici macar sa faci un pas, iar uneori nu reusesti sa ajungi la usa la timp pentru a cobori la statia la care doresti. Mijloacele de transport la suprafata se opresc adesea din cauza traficului, ajungand sa faca 20-30 de miunte intre doua statii. Inauntru, zeci de oameni inghesuiti si sufocati asteapta rabdatori (sau nu) ca lucrurile sa se miste. Nu-i nimic, macar nu este curent. Intotdeauna se asigura un calator de bine ca niciun geam nu este deschis, in niciun fel de conditii.
Daca doresti sa cobori nu poti, practic esti inchis impreuna cu cateva alte sardele intr-o cutie de tabla din care nu mai poti iesi.

Metroul, dincolo de faptul ca este el in sine un stimul de claustrofobie prin natura sa, este atat de incarcat la anumite ore incat nu incap oamenii pe peroane. Intra cu greu in vagoanele care gem de atata lume, usile se inchid cu greu. Iar metroul porneste intr-o calatorie care promite sa fie rapida. Dar care se intrerupe din cand in cand, fara nicio explicatie, pentru minute intregi, intr-un tunel stramt si intunecat. Pentru ca nu sunt bine corelate trenurile. Alte sardele, alta cutie, aceeasi situatie.

Ceea ce este surprizator este faptul ca nu am atatea ocazii de a ma simti rau in alte orase. Am folosit transportul in comun la Istanbul, Budapesta, Viena, Barcelona, Madrid si nu numai. Nu am avut nici macar o data ocazia de a-mi reaminti ca sufar de claustrofobie.
Concluzia este ca, indiferent de cauzele problemei mele, orasul ma ajuta sa nu o ignor si sa stiu mereu ca ea, claustrofobia, ma vegheaza.

Comandamentul de iarna

Viata intr-un cub

Am un prieten care locuieste intr-o garsoniera. Nu este singur, locuieste cu iubita lui. Iar acum cativa ani au adoptat o pisica birmaneza de la o vecina. Pisica a facut un pui.
Dupa o vreme, el a gasit intr-o curte de peste drum de bloc doi pisoi subnutriti. I-a fost mila de ei si i-a luat in casa, sa-i puna pe picioare. A doua zi, iubita lui a gasit sub roata masinii inca o pisicuta. Au presupus ca cei trei sunt frati si au reunit familia.
Mama lui s-a oferit sa ia birmanezele ca sa-i ajute. Nu le-a dus la ea, pentru ca avea deja patru pisici in apartament. Le-a dus la mama ei, care statea in aceeasi cladire.
Cand pisicile gasite de pe strada au mai crescut, am luat eu una si am dus-o de acolo. Astazi este tovarasa de joaca a lui Chiti atunci cand se afla in vacanta.
Dupa numai cateva luni, amicul meu si cu iubita lui au vazut cum un catel a fost accidentat de o masina. L-au luat, l-au tratat si au zis ca-l dau spre adoptie. Astazi este inca impreuna cu ei si cu pisicile, in garsoniera.
As fi tentata sa va pun sa calculati acum cate picioare sunt in garsoniera, precum intr-o celebra problema. Dar nu o sa fac asta. Va las pe voi sa trageti concluziile.

Bucurestiul si incalzirea globala

De cativa ani, iernile nu mai sunt ce erau. Asa zice toata lumea. Si parca asa imi amintesc si eu. Iarna, zapda, saniuta si derdelusul, ba chiar si o vacanta de iarna prelungita din cauza viscolului - pe toate mi le amintesc. Si-mi placeau. Dar nu pot sa zic ca de cand se plange lumea ca iernile sunt prea blande am simtit vreo urma de regret pentru asta.
Si iata! In sfarsit a venit iarna! Acea iarna, cea in care viscolul ne-a rascolit, gheata ne-a trantit si gerul ne-a muscat din obraji ca niciodata. Iata ca mi-e dor si mie acum... de vremurile cand iernile erau prea blande. Pai cum sa vrei zapada intr-un oras care intra in colaps si de la o ploaie? Cum sa vrei frig intr-un oras in care transportul in comun inca nu este o alternativa?



(Multumesc, Monica, pentru filmulet!)

De exemplu, caci am si un exemplu, tramvaiele de pe linia pe care merg eu au sucombat de patru ori in ultimele doua saptamani.
Si cum o distractie nu vine niciodata singura... azi de dimineata, pe la 7.30 cred ca erau vreo 15 grade sub zero. Si vreo douazeci de oameni inghetati in statia de tramvai, misunand intr-o parte si alta in incercarea zadarnica de a se incalzi. Tramvaiele erau blocate, lucru pe care l-am aflat mult mai tarziu, cand coada de tramvaie de pe sensul celalalt a ajuns pana la noi.
Asa ca am sunat la un taxi. Taxi Total, ca sa fiu mai exacta si sa-i fac reclama pe care o merita. De raspuns mi s-a raspuns repede, dar fara buna ziua, fara nimic mi s-a indicat sa astept "cateva secunde". Au fost vreo 7... minute. Dupa care a binevoit sa-mi ia cineva comanda. Au mai trecut 5 minute. Dupa care m-a mai intrebat o data ce vreau. Ca sa-mi spuna in final ca nu a gasit masina libera.
Asteptarea asta a fost pe banii mei, pe timpul meu si pe frigul ala ingrozitor in care eu tremuram cu telefonul in mana. Dupa ce am reusit sa gasesc un taxi si am ajuns la serviciu, am cautat o adresa de mail sa le transmit urarile mele de bine celor de la Taxi Total. Numai ca nu au asa ceva, asa ca tin sa le multumesc pe aceasta cale. La fel si celor de la RATB care nu sunt in stare nici sa-si mentina reteaua in stare de functionare, nici sa gaseasca o metoda prin care sa-i anunte pe amaratii din statii ca mai au de asteptat mult si bine. La minus 15 grade!

Revenind deci la incalzirea globala, daca ea inseamna sa nu mai existe iarna in Bucuresti, n-am nimic impotriva. Este adevarat ca nu rezolva si nesimtirea, dar nu le poti avea pe toate.

PS Exista si o iarna frumoasa in Bucuresti.

Zenul, lotusii si trotuarul

Iulia scria acum cateva zile despre plantatul lotusilor - un tip de meditatie pe care o fac calugarii budisti, in cautarea zen-ului.
Azi de dimineata m-am hotarat sa plantez si eu lotusi, doar-doar oi gasi vreun zen pierdut. Si cum mergeam pe strada, vizualizam cum, de fiecare data cand paseam, sub pasul meu infloreau lotusi. Nu stiam cum arata lotusii, dar mi-i imaginam ca pe niste tufe maricele, cu frunze mari si carnoase si flori violete.
Pentru o vreme a mers destul de bine, am reusit sa plantez o buna bucata de trotuar cu lotusi, va rog sa nu calcati pe ei.
Dintr-o data, a trecut o masina in super-viteza pe trotuar pe langa mine, mai-mai sa ma calce. Si zau ca am vizualizat cum ma aplec la ultima tufa de lotusi, o smulg din pamant si o arunc direct in capul nesimtitului.
Cam asa s-a incheiat plantarea lotusilor. Cred ca a ramas o gaura cam mare in trotuar de la ultima tufa.

Viena nu-i ca Bucurestiul

Asta e clar. Dar de ce?
Pentru ca la Viena metroul ajunge cam pe peste tot si nici cand este foarte aglomerat nu ramai pe peron.
Pentru ca la Viena nu exista pitzipoance (sau nu le-am vazut).
Pentru ca la Viena nu prea sunt gunoaie pe jos.
Pentru ca la Viena trotuarele sunt folosite in exclusivitate de catre pietoni.
Pentru ca la Viena toate semafoarele functioneaza.
Pentru ca la Viena exista spatii verzi.
Pentru ca la Viena biciclistii sunt respectati.
Pentru ca la Viena luminitele de Craciun sunt minunate.
Pentru ca la Viena nu exista caini vagabonzi.
Pentru ca la Viena costumul cel mai bun nu este treningul, iar bomboanele nu sunt agricole.

Pentru ca Viena este o capitala europeana normala.