Pornind de la o postare de-a lui Flavius care a primit o reactie extrem de furioasa din partea unei conationale, dar si de la o discutie pe care am avut-o saptamana trecuta cu niste prietene, ma intreb: care va fi momentul in care vom inceta sa criticam tara asta? Se poate intampla sa trecem pe langa momentul potrivit si sa-l ratam, prea obisnuiti sa vedem lucrurile in negru?
Eu una am cautat raspunsul la intrebare asta dupa ce am realizat ca aproape tot ceea ce scriam pe blog exprima cate o nemultumire la adresa Bucurestiului, bucurestenilor si a Romaniei.
Si apoi m-am uitat in jur si am vazut ca pe strada inca nu putem vorbi de o schimbare. Este adevarat ca nu mai sunt atatea gropi, dar nesimtirea e in continuare acolo, gunoaiele te intampina la tot pasul daca faci o scurta excursie pana la coltul strazii (si stau intr-o zona considerata extrem de civilizata). Este adevarat ca o parte dintre soferi au inteles ca nu trebuie blocate intersectiile, dar ce te faci cu ceilalti, care-i injura si poate chiar sar la bataie pentru ca n-ai plecat de pe loc?
Eu zic ca Romania mai are multe de invatat. Si nu se misca nimic daca nu devenim fiecare dintre noi constient ca ceea ce facem nu ne afecteaza doar pe noi, ci si pe ceilalti. Asa ca prefer sa critic atunci cand am de criticat si sa laud atunci cand am de laudat, decat sa ma multumesc cu mizeria si sa ma scald in ea.
10 comentarii:
Bine ca Dna Lea nu ti-a vazut inca postul :) !
"devenim fiecare dintre noi constient ca ceea ce facem nu ne afecteaza doar pe noi, ci si pe ceilalti"=respect. Asta cred ca e cheia situatiei din Romania, satisfactia de a sti ca faci ce trebuie, ce e drept sa faci. In Romania respectul este considerat semn de slabiciune, prostie, atribut al "fraierilor". Lipsa respectului combinata cu deteriorarea educatiei (paradoxal, cand orice doreste poate urma o facultate in Ro) si actiunea convergenta a unor anumite grupuri de interese ce controleaza o "presa" elegant spus infecta duc la un fel de dementa a majoritatii. It's a disease si ar fi nevoie de un tratament incisiv impus din exteriorul cercurilor care au pus mana pe Romania. Cei din afara nu au interes sa faca asta, din interior s-ar chema dictatura militara (ceea ce iar nu stiu daca ar fi de dorit).
Eh, cred ca doamna in cauza are o problema existentiala mai degraba cu America decat cu Romania, deci nu sunt in pericol.
In rest, ai zis foarte bine: lipsa de respect si de educatie. Unde educatie se refera la a fi in primul rand un membru al societatii.
Vorbeam cu cineva ca la noi se vede ca nu avem sentimentul comunitatii chiar si din felul in care construim casele: fiecare trebuie sa iasa in evidenta cu ceva si sa nu fie la fel ca ceilalti.
Foarte corecte observatiile din postare si din comentarii! Si pe mine m-a frapat lipsa sentimentului de comunitate imediat ce m-am intors din Japonia in timp ce inainte sa plec nu observasem acest lucru prea ocupata fiind sa-mi vad de treaba mea si sa stau cat mai ascunsa in cercul meu de oameni ok. Acum simt aceasta lipsa, imi dau seama cate probleme reies din faptul ca oamenii nu se unesc in Romania nici macar in cazuri disperate (scandalurile cu inundatiile, de exemplu). Cu toate acestea exista si speranta, oameni care ne duc inainte (fetele care au pornit campania pentru Daniel Raduta i-au redat omului viata...).
Am citit si postarea prietenului tau si am observat, inca o data, ca agresivitatea in spatiul virtual este la fel de mare ca cea din real. Eu citesc si forumuri straine si comentariile strainilor la diverse articole, insa nu am gasit asa inversunare ca la noi, poate am eu perceptia distorsionata, poate ca fiind in romana comentariile mi se par mai usor de inteles nuantele, insa tare, tare rai parem din afara...
Agresivitatea este si mai mare in spatiul virtual, pentru ca este protejata de anonimat.
Sunt oripilata de multe ori de comentariile pe care le mai citesc. Uite, chiar si pentru asta presa tiparita ar trebui sa-si continue existenta: pentru ca te scuteste de agresivitatea comentariilor.
Of, suntem într-un cerc vicios: nu este educaţie, nu este civilizaţie. Din păcate, au fost scăpate din mână anumite categorii de oameni. Acolo unde nu există conşţiinţă şi respect, ele trebuie impuse şi cultivate din afară. Din păcate, dacă noi, muritorii de rând luăm atitudine, riscăm să ne trezim cu un o bâtă în cap (ţi-am mai povestit eu, cred, ce am păţit cu "doamnele cu seminţele" în parc şi cu doamna gardian). Din păcate, autorităţile nu fac nimic din ce ar trebui să facă. Pănă la urmă, peştele de la cap se împute. Şi, în fine,se poate discuta la infinit. E mare păcat, însă, că la noi lanţul slăbiciunilor este atât de lung!
Raspunsul la intrebarea "cand vom inceta sa ne criticam tara?" este "cand nu va mai fi nimic de criticat". :) Critica inseamna ca nu dormim, la figurat vorbind, ca avem un creier cu care procesam ceea ce vedem in jurul nostru si intr-un fel e obligatia noastra sa nu tacem si sa nu acceptam asa, cu resemnare, toate chestiile revoltatoare pe care le vedem. Nu sunt de acord cu idealizarea niciunei tari, dar tara noastra din pacate a cazut sub limita decentei si suportabilitatii!
@noaptebunacopii
Imi amintesc episodul respectiv. Si in felul asta ti se face lehamite sau chiar frica sa mai reactionezi. Dovada ca nesimtirea e sora buna cu agresivitatea, sentimentul de superioritate si despret fata de celalalt.
@Gilda
O, dar si judecatile proprii au fost inlocuite cu judecati luate de-a gata de la televizor. Nu este nevoie sa gandim, primim ideile de-a gata.
eu vad lucrurile asa: sa criticam pe bune e ok, sa aruncam cu noroi e nashpa si dovedeste cacaciosism (hehe, am creat un cuvant!). din pacate, cei ce populeaza netul se inscriu la a doua categorie. iar daca cineva isi inchipuie ca strainii nu-si critica tara, oh, well, ia sa vina sa stea fo luna la Viena si sa citeasca ziarele si sa asculte radio/teve. si p-orma mai vorbim.
Imi place termenul inventat de tine :-))
Oricum, cred ca a critica obiectiv deschide sansa progresului in orice domeniu.
Trimiteți un comentariu