Cu claustrofobia la plimbare

Ce inseamna pentru cineva care sufera de claustrofobie sa locuiasca in Romania? Va invit in lumea mea!

Este o lume care se intampla sa coexiste cu un Bucuresti plin de stimuli. Daca in alte orase din lume stimulii de acest gen sunt aproape inexistenti, in orasul meu ma intalnesc cu ei zilnic.

Autobuzele si tramvaiele sunt pline, calatorii circula de multe ori in vehicule supraincarcate in care nu poti nici macar sa faci un pas, iar uneori nu reusesti sa ajungi la usa la timp pentru a cobori la statia la care doresti. Mijloacele de transport la suprafata se opresc adesea din cauza traficului, ajungand sa faca 20-30 de miunte intre doua statii. Inauntru, zeci de oameni inghesuiti si sufocati asteapta rabdatori (sau nu) ca lucrurile sa se miste. Nu-i nimic, macar nu este curent. Intotdeauna se asigura un calator de bine ca niciun geam nu este deschis, in niciun fel de conditii.
Daca doresti sa cobori nu poti, practic esti inchis impreuna cu cateva alte sardele intr-o cutie de tabla din care nu mai poti iesi.

Metroul, dincolo de faptul ca este el in sine un stimul de claustrofobie prin natura sa, este atat de incarcat la anumite ore incat nu incap oamenii pe peroane. Intra cu greu in vagoanele care gem de atata lume, usile se inchid cu greu. Iar metroul porneste intr-o calatorie care promite sa fie rapida. Dar care se intrerupe din cand in cand, fara nicio explicatie, pentru minute intregi, intr-un tunel stramt si intunecat. Pentru ca nu sunt bine corelate trenurile. Alte sardele, alta cutie, aceeasi situatie.

Ceea ce este surprizator este faptul ca nu am atatea ocazii de a ma simti rau in alte orase. Am folosit transportul in comun la Istanbul, Budapesta, Viena, Barcelona, Madrid si nu numai. Nu am avut nici macar o data ocazia de a-mi reaminti ca sufar de claustrofobie.
Concluzia este ca, indiferent de cauzele problemei mele, orasul ma ajuta sa nu o ignor si sa stiu mereu ca ea, claustrofobia, ma vegheaza.

Retoric ma intreb

Merg pe strada. Dintr-o data, ajung intr-o portiune in care trotuarul nu mai exista. Au fost scoase dalele si nu mai este decat nisip. Ma uit pe unde as putea ocoli si in acelasi timp observ ca sunt singura persoana care s-a oprit. Ceilalti o iau prin nisip fara nicio ezitare, fara sa para macar surprinsi de acest mic obstacol neasteptat.
Ma urc in troleibuz. Acesta ramane blocat vreo 15 minute intr-o mare si aglomerata intersectie. Nimeni nu pare uimit sau impacientat. Poate doar eu, am o programare si voi intarzia.
Vreau sa traversez strada. Ma uit la semafor si nu vad nimic, se pare ca-i lipseste un bec. Ma agit, incercand sa-mi dau seama daca e verde sau e rosu. Ceilalti trecatori nu se agita, traverseaza pur si simplu, ignorand masinile si orice reguli de circulatie.
Oare am luat-o eu razna sau toti par sa ia lucrurile iesite din comun ca fiind absolut normale?

Pe seara

Ma intorceam in seara asta de la o prietena, cu troleibuzul. Ajungem intr-o statie. In statie, un betiv. Betivul se uita la usa. Nu e hotarat. Soferul se hotaraste sa inchida usile. Asa ca betivul isi ia avant si se arunca in troleibuz, fortand usile care tocmai se inchideau.
In sfarsit, reuseste sa urce si se aseaza pe un scaun. Surprinzator, imi dau seama ca nu e singur. Impreuna cu el mai era un betiv. Conversatia lor este plina de substanta (destul de simpatica de altfel, dar greu de reprodus). Chintesenta poate fi surprinsa intr-o singura fraza, rostita de unul dintre ei: "Bai, deci pe mine nu ma intereseaza scoala, frate! Pe mine ma intereseaza potenta!".
Jumatate de troleibuz se hlizeste impreuna cu mine. Betivul doi coboara, primul ramane singur.

Nu pentru multa vreme. Se urca doi tineri cu un bebelus micut de tot in brate. Betivul, galant, se da la o parte sa stea jos. Apoi incepe sa mangaie bebelusul. Si ii strecoara printre scutece doua hartii de 1 leu. Tatal, rosu la fata, protesteaza. Betivul riposteaza: "Lasa, bre, ca asa se face! Sa ai inca vreo 5-6 copii, ca asta conteaza in viata. Asculta-ma pe mine, om batran!". Apoi coboara.

**Fetite dulci** ca-n Bucuresti

Le vezi pe strada, in tramvai sau la mall. Sub stratul de fard le ghicesti trasaturile copilaresti inca. Genele sunt lungi, iar rujul depaseste uneori cu mult conturul buzei. Coafurile sunt de femeie, privirile sunt obraznice.
Miscarile sunt lente si studiate, hainele nu acopera, ci lasa sa se vada ce au mai bun. Uneori sunt foarte grase, alteori sunt foarte slabe, alteori au corpuri foarte frumoase
Cele mai multe vor sa para femei versate, iesite in lume pentru a atrage priviri, admiratie si... bani.

De cele mai multe ori este vorba insa despre copile care nu isi dau seama ca granita intre copilarie si maturitate nu este data de fard sau de haine. Au senzatia ca isi fac un loc in lume, si totusi ceea ce reusesc este sa arate de parca ar iesi la agatat sau chiar la produs.

Sau mai sunt **fetitele** mici, de 2-3 ani, care sunt date cu ruj sau cu oja. Nu cred ca exista multe imagini mai gretoase decat un copil manjit in halul asta.

Nu stiu a cui este vina - a lumii, a educatiei, a societatii, dar este atat de trist sa vezi ceea ce ar trebui sa fie pur si frumos tranformat intr-o imitatie schimonosita a lumii celor mari.

Un sofer la capatul rabdarii - troleibuzul 70

Deci pastrati-va toate obiectele, inclusiv picioarele, acasa!