O cultura a galagiei

Decibelii sunt la moda. Se revarsa din masinile de fite sau din Daciile tunate, de la ferestrele oamenilor si din telefoanele mobile. Muzici de tot felul sunt puse la maximum, astfel incat toata lumea este martora gusturilor muzicale ale fiecaruia.

Claxonatul, desi interzis in oras, este folosit cu mare arta de catre automobilistii exasperati de aglomeratie sau de alti soferi. Claxonul este probabil instrumentul prin care isi revarsa frustrarile asupra unui oras care deja inghite mult prea multe.

Daca vrei sa petreci o seara la taclale cu prietenii la o bere in oras, iti poti satisface pofta de bere, dar nu si cea de conversatie. Exista o strategie prin care clientii vorbaresti sunt alungati din restaurante: muzica pusa la maximum. Daca este insotita si de un fum gros de tigara, succesul este garantat. Pentru ca patronii de restaurante investesc mai degraba in instalatii performante de sunet decat in instalatii performante de aerisire, intr-o tara in care fumatul este un viciu generalizat.

Nici la nuntile prietenilor nu scapi de decibelii neprietenosi. Se pare ca exista o credinta generalizata ca asurzind invitatii acestia se vor simti mai bine.

Insa cel mai rau este in parcuri. Parcurile mari nu mai sunt de multa vreme oaza de liniste. In primul rand, nu prea mai exista parc mare fara un grup de peruani postati in poarta, care canta aceleasi melodii seara de seara. La fiecare sfarsit de saptamana, in parc trebuie sa se intample ceva. Uneori este miting electoral, cu aceeasi melodie revarsandu-se generos peste cartier de mii si mii de ori, intretaiata doar de discursuri si de sloganuri strigate in grup.

Altadata sunt spectacole destinate copilor. Teoretic destinate copiilor, majoritatea sunt niste formatii stupide, care lalaie niste rime penibile de genul "Am stat aseara pan' la unu si m-am invartit ca nebunu' ", "de dorul tau eu ma sfarsesc si pe tine te iubesc", "esti cea mai frumoasa fata, hai s-o facem iarasi lata". Acum, eu nu sunt mama si poate nu e cazul sa-mi dau cu parerea. Dar uite, cu mintea mea de acum sunt sigura ca niciodata nu mi-as duce copilul sa asculte asemenea porcarii sinistre.

Dar asta nu e tot, cei care sufera nu sunt doar cei iesiti la o plimbare in parc. Imaginati-va ca locuiti in apropiere. Soseste sfarsitul de saptamana, va planificati marea leneveala. Dar ce se-aude din parc? "Vreti sa va distrati?", "Daaaaa!", "NU va aud, vreti sa va distrati?", "Daaaaaaaaaaa!". Dupa ce repeta de cateva ori iti vine sa te dai jos din pat si sa te duci la imbecilul de pe scena si sa-i zici: "Nene, vor sa se distreze, i-am auzit eu de acasa."
Dar aici nu se incheie spectacolul. In functie de primar, in parcul din apropiere pot canta formatii de muzica populara, manelisti, Al Bano, Boney M sau alti artisti pusi de multa vreme la naftalina. Stai acasa, in pat, blestemand ziua in care ai citit anuntul in ziar "Vand apartament 2 camere, zona linistita, vedere spre parc". Ce frumos si poetic parea totul in acea zi! Iar acum nu te gandesti decat la acte de violenta legate de parc. Vine seara si se incheie petrecerea. Se mai aud doar peruanii si dintr-o data iti devin simpatici. Pana la urma, sunt melodiile pe care le auzi seara de seara, este deja reconfortant, dupa o zi de odihna la umbra decibelilor.

Dar cultura galagiei nu se opreste aici. Am remarcat ca romanii (chiar si eu) vorbesc foarte tare. Daca esti undeva, departe de Romania, si auzi de departe niste voci, poti fi sigur: sunt romani in apropiere. Am remarcat ca multi dintre noi au senzatia ca acest vorbit tare, insotit de un ras cu hohote zgomotoase reprezinta o masura a distractiei si a relaxarii. De fapt, de cele mai multe ori reprezinta o masura a nesimtirii.

Ce demonstreaza asta despre noi, ca popor? Nu stiu. Dar sigur este ca aceasta galagie generalizata contribuie la nebunia noastra colectiva si face parte din ea.