O scrisoare si o legenda deconspirata

In urma cu multi ani, la Vocea Americii a fost difuzata o poezie de Pastorel Teodoreanu, prezentata la momentul respectiv ca o reactie a acestuia, dupa sfarsitul razboiului, fata de vremurile de urgie ce aveau sa vina, vremurile "celui numit - predestinare fatala - Mos Gerila".
Ani de-a randul am crezut in aceasta varianta legendara pana cand am descoperit, chiar azi, ca poezia aparuse in 1925 in revista Tara Noastra, condusa de Octavian Goga. As fi preferat varianta legendei, insa pe de alta parte ma bucur sa regasesc textul, pe care l-am cautat ani de zile.

Scrisoare

Mos Craciun din vremuri bune,
Milostiv si intelept,
Prind colinde sa rasune,
Eu, cu ochii indarat
Spre cararea de omat
A copilariei, spune
De ce nu te mai astept,
Mos Craciune?

Amintiri cu zurgalai
Vin ca sanii de departe
Si pe case ninge lin.
De ce n-am si astazi parte
Sa visez la pasii tai
Prin tacutele odai
Lunecand catifelin?

Cai de lemn cu scari de tuci
Usi pitici jucand pe-o laba
O! De cand nu-mi mai aduci
Mos Craciun, mosneag de treaba!
Cand cuminti copiii nu-s
Si mai rau care de care-i,
Tu, cel ce-ai adus Fecioarei
Pe Iisus,
Vezi si ierti cat tine drumul
Si zambind, batran pribeag
Te opresti din prag in prag,
Mistuindu-te ca fumul
Pe hogeag.

Mos Craciun ce nu mai este,
Pentru cea din urma data
Mi-ai adus o carte rea
Si cetind din carte, iata,
Am vazut din cartea ta
Ca n-ai fost decat poveste.

Tomuri cu filosofii
Teancuri-teancuri adunate
Am de-atunci la capatai.
Tu stiai ca nu mai vii
Cand crezand in cea dintai
Nu am inteles ca-s toate
Niste triste jucarii?

Mos Craciun din vremuri bune,
Lasa-n strada traista plina
De smochine si alune.
Insenina-mi gandul rau
Si cu fata ta blajina
Alb, rasari din perne moi,
Calca-ncet, nimic nu spune,
Strange-ma la pieptul tau
Si sa plangem amandoi,
Mos Craciune!