O cunostinta se plange ca tatal sau este in permanenta irascibil, ca din cauza lui cam toata lumea s-a indepartat de familia lor si ca, desi are probleme de sanatate, nu considera ca acest comportament este scuzabil.
In acelasi timp, fiica ce se plange de tata este ea insasi o persoana irascibila si extrem de instabila, le face viata un calvar nu numai sotului sau, ci si colegilor si putinilor prieteni care le-au mai ramas. Injuraturile sunt la ordinea zilei, la fel si permanentele nemultumiri legate de tot ceea ce fac ceilalti. Ii place sa fie in centrul atentiei, chiar daca pentru asta este nevoie sa tranteasca, sa bufneasca si sa tipe. Nimic nu este suficient de bun in tot ceea ce fac ceilalti, in timp ce ea are numeroase scuze pentru comportamentul sau. In acelasi timp este surprinsa de faptul ca lumea o ocoleste, ca nimeni nu vrea sa socializeze cu ea si ca, in general, nimeni nu o intreaba ce mai face.
In timp ce nimeni in jur nu are o justificare suficient de puternica pentru ceea ce face (rau, evident!), ea este mereu justificata in actiunile sale: am probleme, sunt foarte nervoasa, sunt agitata, PMS samd.
Stiu, o sa-mi spuneti ca este un exemplu clasic de personalitate histrionica si probabil aveti dreptate.
Ceea ce ma surprinde este aparenta luciditate pe care o are legata de alta persoana, cu un comportament similar, in timp ce propriul sau comportament si faptul ca lumea o ocoleste nu ii pun niciun fel de problema.
Ar fi ideal daca fiecare dintre noi s-ar analiza la fel de lucid cum ii analizeaza pe ceilalti. Nu pentru a se justifica, nici pentru a se autocritica, ci pentru a se echilibra. Dar cati dintre noi sunt suficient de curajosi sa faca asta?
