"Unde faci Revul?". Intrebarea asta aparea inca de prin septembrie, cand eram adolescenta. Slava Domnului ca a trecut perioada aceea!
Mda, eu nu prea sunt asa de impresionata de importanta trecerii dintr-un an in altul. Asta nu ma impiedica sa doresc tuturor, inclusiv mie, un an mult mai bun decat cel care a trecut!
Sa ne vedem, auzim, citim cu bine in 2011! La multi ani!
vineri, 31 decembrie 2010
vineri, 24 decembrie 2010
joi, 23 decembrie 2010
La vanatoare de brad
Dupa mai multe amanari, ieri a venit ziua cea mare a cautarii bradului perfect de Craciun. Noroc ca nu vazusem cum poate arata un adevarat brad de Craciun, altfel as fi venit si mai dezamagita.
In primul rand am ocolit pietele, pentru ca acolo sunt preturi nesimtite. Asa ca am trecut la colindat magazine care aduc brazi. La primul am gasit brazi in ghiveci, la 150 RON. Va amintiti, poate aventurile mele de anul trecut cu bradul din ghiveci. Am zis deci un NU hotarat. La urmatorul magazin am gasit niste brazi care aveau cel mult 10 crengi in total. Daca numeri si tulpina. Imi pare rau ca nu am facut poze. Mai incolo, niste braduti in ghiveci la 49 RON si aceiasi braduti, dar fara ghiveci, la 19 RON (sau 29? Nu mai stiu sigur). Remcarcati diferenta de pret, de la 50 la 150 RON.
La urmatorul magazin nu mai aveau deloc.
Eu cred ca cei care vand in piata ii cumpara de la magazinele care aduc brazi. Ii iau pe cei mai frumosi, pe care ii vand cu preturi incepand de la 200 RON. Mai ales ca i-am vazut pe unii plecand cu mai multi brazi.
Stiti ce am ales pana la urma? Bradutul in ghiveci. Mda...
In primul rand am ocolit pietele, pentru ca acolo sunt preturi nesimtite. Asa ca am trecut la colindat magazine care aduc brazi. La primul am gasit brazi in ghiveci, la 150 RON. Va amintiti, poate aventurile mele de anul trecut cu bradul din ghiveci. Am zis deci un NU hotarat. La urmatorul magazin am gasit niste brazi care aveau cel mult 10 crengi in total. Daca numeri si tulpina. Imi pare rau ca nu am facut poze. Mai incolo, niste braduti in ghiveci la 49 RON si aceiasi braduti, dar fara ghiveci, la 19 RON (sau 29? Nu mai stiu sigur). Remcarcati diferenta de pret, de la 50 la 150 RON.
La urmatorul magazin nu mai aveau deloc.
Eu cred ca cei care vand in piata ii cumpara de la magazinele care aduc brazi. Ii iau pe cei mai frumosi, pe care ii vand cu preturi incepand de la 200 RON. Mai ales ca i-am vazut pe unii plecand cu mai multi brazi.
Stiti ce am ales pana la urma? Bradutul in ghiveci. Mda...
marți, 21 decembrie 2010
O scrisoare si o legenda deconspirata
In urma cu multi ani, la Vocea Americii a fost difuzata o poezie de Pastorel Teodoreanu, prezentata la momentul respectiv ca o reactie a acestuia, dupa sfarsitul razboiului, fata de vremurile de urgie ce aveau sa vina, vremurile "celui numit - predestinare fatala - Mos Gerila".
Ani de-a randul am crezut in aceasta varianta legendara pana cand am descoperit, chiar azi, ca poezia aparuse in 1925 in revista Tara Noastra, condusa de Octavian Goga. As fi preferat varianta legendei, insa pe de alta parte ma bucur sa regasesc textul, pe care l-am cautat ani de zile.
Scrisoare
Mos Craciun din vremuri bune,
Milostiv si intelept,
Prind colinde sa rasune,
Eu, cu ochii indarat
Spre cararea de omat
A copilariei, spune
De ce nu te mai astept,
Mos Craciune?
Amintiri cu zurgalai
Vin ca sanii de departe
Si pe case ninge lin.
De ce n-am si astazi parte
Sa visez la pasii tai
Prin tacutele odai
Lunecand catifelin?
Cai de lemn cu scari de tuci
Usi pitici jucand pe-o laba
O! De cand nu-mi mai aduci
Mos Craciun, mosneag de treaba!
Cand cuminti copiii nu-s
Si mai rau care de care-i,
Tu, cel ce-ai adus Fecioarei
Pe Iisus,
Vezi si ierti cat tine drumul
Si zambind, batran pribeag
Te opresti din prag in prag,
Mistuindu-te ca fumul
Pe hogeag.
Mos Craciun ce nu mai este,
Pentru cea din urma data
Mi-ai adus o carte rea
Si cetind din carte, iata,
Am vazut din cartea ta
Ca n-ai fost decat poveste.
Tomuri cu filosofii
Teancuri-teancuri adunate
Am de-atunci la capatai.
Tu stiai ca nu mai vii
Cand crezand in cea dintai
Nu am inteles ca-s toate
Niste triste jucarii?
Mos Craciun din vremuri bune,
Lasa-n strada traista plina
De smochine si alune.
Insenina-mi gandul rau
Si cu fata ta blajina
Alb, rasari din perne moi,
Calca-ncet, nimic nu spune,
Strange-ma la pieptul tau
Si sa plangem amandoi,
Mos Craciune!
duminică, 19 decembrie 2010
La supermarket
- Domnu', buna ziua! Puteti sa-mi spuneti daca ati achitat sucul din care ati baut?
- Poftim? Care suc?
- Sucul asta, am vazut cand ati baut din el.
- Pai haideti sa ne uitam la el. Este desigilat?
- Nu...
- Bine, oricum va rog sa beti dumneavoastra din el daca puteti, este zeama de lamaie.
- Aaaa, ma scuzati!
Pai cu scuze se rezolva? Mai intai acuzi pe cineva de furt si dupa aia iti ceri scuze? Nu era mai frumos sa ceri permisiunea sa verifici sticla si sa-ti ceri scuze, fara sa acuzi pe cineva de furt?
- Poftim? Care suc?
- Sucul asta, am vazut cand ati baut din el.
- Pai haideti sa ne uitam la el. Este desigilat?
- Nu...
- Bine, oricum va rog sa beti dumneavoastra din el daca puteti, este zeama de lamaie.
- Aaaa, ma scuzati!
Pai cu scuze se rezolva? Mai intai acuzi pe cineva de furt si dupa aia iti ceri scuze? Nu era mai frumos sa ceri permisiunea sa verifici sticla si sa-ti ceri scuze, fara sa acuzi pe cineva de furt?
luni, 13 decembrie 2010
sâmbătă, 11 decembrie 2010
Dragostea in vremea cercetarii stiintifice
La fiecare doua-trei zile citesc in presa despre un nou studiu stiintific legat de durata sentimentelor de dragoste. Dureaza trei ani, spun unele studii, contrazise de altele, care sustin ca ar fi vorba despre doi ani si sase luni.
Remarc in primul rand nevoia unora de a cuantifica stiintific absolut orice pe lumea asta, inclusiv sentimentele, credintele si principiile fiecaruia. Astfel, nimic nu este vesnic, nimic nu este pur, totul este chimie, totul se transforma dupa principii stiintifice.
Apoi remarc ca cercetatorii par sa fi studiat cam tot ce se poate studia pe lumea asta. Au gasit toate leacurile din lume, au rezolvat problema razboaielor, a suprapopularii, dar si a foametei, asa ca se pot apuca in liniste de studiat ineptii.
Nu in cele din urma, remarc capacitatea presei de a prelua cu mare bucurie tot felul de stiri de acest gen. De cand cu multimea astea de studii, parca nici nu-ti mai vine sa mai faci nimic, ca e deja demonstrat stiintific ca e degeaba.
duminică, 5 decembrie 2010
Cum a schimbat capitalismul relatiile amoroase
"Domnule, deci inainte vedeai anunturi in ziare: domn titrat, cu situatie materiala buna, apartament si masina, caut companie. La fel mai gaseai si doamne care cautau companie.
Ei, acum... cum suni la un numar de la mica publicitate iti raspunde o curva. O curva, domnule!"
Ei, acum... cum suni la un numar de la mica publicitate iti raspunde o curva. O curva, domnule!"
sâmbătă, 20 noiembrie 2010
Varste si carti
Am primit de la Laura o leapsa cu carti si mi-am luat singura de la Monica o leapsa cu varste. Si le-am combinat:
La varsta de minus o luna si patru zile am trecut prin primul cutremur din viata mea. Cititi aici si aventurile de la nasterea mea, povestite de mama. Urmarile cutremurului se vor vedea mai jos.
Caci la varsta de doi ani, apartamentul nostru era in santier pentru lucrari de consolidare (mama spunea in gluma ca au dat cu vopsea antiseismica). Eu luam molozul de pe jos si il duceam pana in patul parintilor, unde il depuneam cu grija pe cearsaf. Cred ca primisem deja o carte cu Mos Martin.
La trei ani, prima carte serioasa: un Abecedar din care mama ma invata literele.
La aproape patru ani, i-am uimit pe bunica-mea si taica-miu citindu-le titlul revistei de pe masa: Soimii Patriei.
La cinci ani citeam Povesti nemuritoare.
Intre sase si noua ani am citit Dumas, Jules Verne si tot ce mi-a mai cazut in mana.
La zece ani am descoperit ca sunt innebunita dupa carti politiste. Toata colectia Enigma a fost devorata, mai ales ca ajunsesem, in vacante, sa citesc doua-trei carti pe zi. Si dupa ce le terminam, le luam de la capat.
Intre 10 si 14 ani am citit de cateva ori pe an Ciresarii. Si acum cred ca stiu anumite propozitii pe de rost. Pe la 13 ani incepusem sa citesc si ziare. Era anul 1990.
La 15 ani l-am descoperit pe Eliade. Mai citisem ceva cand aveam vreo 10 ani, dar nu-mi placuse asa de mult. Acum am inceput sa cumpar absolut tot ce aparea de sau despre Eliade. Nu am citit tot nici pana acum :-)
Pe la 16-17 ani Cioran mi-a mers la inima. Mi se parea amuzant si simpatic.
La 18 ani am picat si am intrat la facultate. Am citit jurnalul lui Sebastian, lucru care a condus la o discutie cu un profesor de la facultate chiar in timpul unui examen. I-a placut asa de mult, incat mi-a dat 10 fara sa ma mai examineze. Am inceput sa citesc lucrari de istorie a religiei, dar si de teologie ortodoxa, nu doar pentru ca erau in programa, ci si pentru ca imi placeau. Mi-a placut cand un profesor ne-a spus ca o religie trebuie studiata din interiorul ei pentru a o intelege, nu cu ochiul critic al strainului.
Intre 19 si 25 de ani am citit lucruri serioase, m-am straduit fara succes sa invat limbi moarte si am fost profesoara. Lucrarea de licenta a fost despre Islam, pentru care pastrez si astazi o simpatie speciala.Am inceput sa invat spaniola si am citit Mario Benedetti (Primavera con una esquina rota) si Javier Marias in original. Acum nu cred c-as mai putea.
La 25 de ani am plecat pentru 3 saptamani in Spania printr-un program de schimb de experienta intre scoli. Mi-a ramas in suflet ca cea mai frumoasa excursie. M-am intors cu multe carti, dintre care una primita cadou de la profesorul de sport de la colegiul pe il vizitasem. Profesorul de sport citea (profesorii de sport de la scolile la care lucrasem nu cred ca mai pusesera mana pe o carte de ani de zile), stia bine opera lui Eliade si avea un frate care invata limba romana. A fost un an in care totul s-a dat peste cap, iar viata mea a inceput sa se schimbe radical. Mai intai in foarte rau si spre finalul anului spre foarte bine.
La 26 de ani m-am mutat, am renuntat la invatamant si m-am orientat spre un serviciu mai tehnic. Am inceput sa citesc numai beletristica, fiind mai usor de citit seara decat un tratat de sociologie, de exemplu. Una dintre cartile mele preferate a fost "Pe vremea fluviului Amur" a lui Andrei Makine.
De atunci citesc amestecat, am trecut chiar si printr-o faza chick-lit. Nu am renuntat la cartile politiste si am incercat chiar sa-mi refac colectia Jules Verne de cand eram mica. Am renuntat dupa volumul 9.
La 33 de ani spre 34 dau oricare leapsa, sau pe aceasta combinata, catre Zazuza, Misaki, Gilda, Arcadia, Mimi, Dana din Gibraltar, Clarisa, Adela si catre Viva el Penguin!, dar si pentru oricine altcineva mai doreste. Si as vrea sa mai vad ce are de zis si Chiti, fiara mea draga :-)
marți, 16 noiembrie 2010
Femeia de serviciu
Femeia de serviciu de la noi din bloc isi aducea si familia sa o ajute la curatenie: sotul si unul dintre copii. In fiecare dimineata ii auzeai vorbind intre ei de la un etaj la altul, fiecare facand curat la alt etaj. Scarile erau ude de sus pana jos, iar in bloc nu mai dormea dupa 7 dimineata decat cine avea norocul sa fie posesorul unor dopuri de urechi performante. Volumul imens de munca probabil ca-i dadea gata pe cei trei, astfel incat niciodata nu s-a putut spune ca in bloc era cu adevarat curat, in ciuda faptului ca activitatea lor era febrila si foarte evidenta.
De cateva saptamani, familia de serviciu a fost inlocuita cu o singura femeie de serviciu. Nu o aud cand munceste, am zarit-o o singura data, in treacat - altfel as fi crezut ca nici nu exista. Se pare ca face fata si fara ajutoare. Iar in bloc este mult mai curat.
De cateva saptamani, familia de serviciu a fost inlocuita cu o singura femeie de serviciu. Nu o aud cand munceste, am zarit-o o singura data, in treacat - altfel as fi crezut ca nici nu exista. Se pare ca face fata si fara ajutoare. Iar in bloc este mult mai curat.
duminică, 14 noiembrie 2010
Vesti bune pentru o anumita parte a utilizatoarelor toaletelor publice
Am vesti minunate pentru destinatarele scrisorii mele de aici. Stiti voi, cele care se suie pe toaleta cu picioarele ca sa nu se murdareasca, izbutind astfel sa murdareasca totul in jur.
Au aparut un fel de palnii destinate fetelor care vor sa urineze din picioare. Exista si variante: palniile pot fi de unica folosinta (din hartie) sau pot fi din plastic.
Nu stiu cat de usor de folosit sunt cele de hartie, cele de plastic par mai... sigure. Pe de alta parte nu inteleg ce faci cu palnia dupa de plastic dupa folosire. Pe site iti sugereaza sa o speli sau sa o pui in cutiuta ei. Sa luam prima varianta: daca o speli in chiuveta dintr-o toaleta publica... mi se pare cam scarbos. Daca o pui in cutiuta ei ca sa o speli acasa.... iarasi e scarbos.
Am citit pe un blog ca aceste palnii de plastic pot fi folosite atunci cand mergi in club si toate toaletele sunt ocupate. Pe asta n-am inteles-o. Ce faci, scoti palnia din geanta si urinezi... unde? in chiuveta? intr-un colt nestiut de nimeni? Zau daca pricep.
La fel de plauzibil mi se pare si scenariul de pe site-ul de prezentare: esti la ski, probabil ca nu ai niciun bagaj la tine. La un moment dat, trebuie neaparat sa urinezi si nu ai unde. Scoti kit-ul special (palnia + un prelungitor), probabil din buzunar, si urinezi direct pe partie, sau in spatele unui bradut nevinovat. Ma rog, mie mi se pare cam complicat. Dar cine sunt eu sa judec, in definitiv nu am mai schiat din clasa a patra.
Daca va ingrijorati de marimea ei si ca a o scoate din geanta ar echivala cu a scoate o sticla de balsam de rufe din geanta in timpul unui spectacol, m-am linistit dupa ce am vazut pe site ca intra in niste cutiute de plastic destul de discrete.
N-am folosit niciuna dintre variante, deci nu stiu cat de utilizabile sunt. Insa ma bucur ca exista variante. Poate vom avea mai rar ocazia sa ne scarbim atunci cand intram intr-o toaleta publica.
Au aparut un fel de palnii destinate fetelor care vor sa urineze din picioare. Exista si variante: palniile pot fi de unica folosinta (din hartie) sau pot fi din plastic.
Nu stiu cat de usor de folosit sunt cele de hartie, cele de plastic par mai... sigure. Pe de alta parte nu inteleg ce faci cu palnia dupa de plastic dupa folosire. Pe site iti sugereaza sa o speli sau sa o pui in cutiuta ei. Sa luam prima varianta: daca o speli in chiuveta dintr-o toaleta publica... mi se pare cam scarbos. Daca o pui in cutiuta ei ca sa o speli acasa.... iarasi e scarbos.
Am citit pe un blog ca aceste palnii de plastic pot fi folosite atunci cand mergi in club si toate toaletele sunt ocupate. Pe asta n-am inteles-o. Ce faci, scoti palnia din geanta si urinezi... unde? in chiuveta? intr-un colt nestiut de nimeni? Zau daca pricep.
La fel de plauzibil mi se pare si scenariul de pe site-ul de prezentare: esti la ski, probabil ca nu ai niciun bagaj la tine. La un moment dat, trebuie neaparat sa urinezi si nu ai unde. Scoti kit-ul special (palnia + un prelungitor), probabil din buzunar, si urinezi direct pe partie, sau in spatele unui bradut nevinovat. Ma rog, mie mi se pare cam complicat. Dar cine sunt eu sa judec, in definitiv nu am mai schiat din clasa a patra.
Daca va ingrijorati de marimea ei si ca a o scoate din geanta ar echivala cu a scoate o sticla de balsam de rufe din geanta in timpul unui spectacol, m-am linistit dupa ce am vazut pe site ca intra in niste cutiute de plastic destul de discrete.
N-am folosit niciuna dintre variante, deci nu stiu cat de utilizabile sunt. Insa ma bucur ca exista variante. Poate vom avea mai rar ocazia sa ne scarbim atunci cand intram intr-o toaleta publica.
joi, 11 noiembrie 2010
Un film de vazut: Medalia de onoare
Am avut privilegiul de a ma fi numarat printre cei invitati ieri seara de revista Tabu la avanpremiera unui film pe buna dreptate premiat: Medalia de onoare.
Nu va lasati pacaliti de afis, Ion Iliescu joaca un rol episodic, iar filmul nu are tenta politica.
Rolul principal este jucat de Victor Rebengiuc, iar asta cred ca spune totul. Cel putin pentru mine. Personajul este simpatic, este un om bun si face prostii ca noi toti - a spus, la finalul vizionarii, Victor Rebengiuc. Si ii dau dreptate.
Intriga este oarecum simpla: un pensionar, veteran al celui de-al doilea razboi mondial, primeste o medalie de onoare pentru merite deosebite in razboi. Uimit, cauta sa afle care sunt acele merite deosebite. Asteptand raspunsul autoritatilor, gaseste in trecutul sau o fapta de presupusa vitejie pe care si-o asuma pentru a se simti indreptatit sa se bucure de aceasta medalie. Ascensiunea sa morala culmineaza cu momentul ceremoniei de la Cotroceni unde sunt invitati cei medaliati, unde profita de ocazie pentru a-i inmana lui Ion Iliescu si doua reclamatii legate de blocul in care locuieste. Declinul incepe odata cu primirea vestii ca medalia i-a fost acordata dintr-o eroare, eroare descoperita in urma intrebarilor puse chiar de el.
Departe de atmosfera sumbra a multor filme romanesti, acesta este o drama bine construita, cu bun simt si cu umor de cea mai buna calitate.
Dupa vizionare, Victor Rebengiuc si regizorul filmului, Calin Netzer, au raspuns intrebarilor venite din public. Astfel, am aflat ca Ion Iliescu nu a citit scenariul intregului film, ci doar secventa in care juca. Maine seara, cand va vedea fimul in premiera, va avea probabil o surpriza legata de numele personajelor :-)
Am avut placerea sa-l mai ascultam pe Victor Rebengiuc povestind, cu modestia si talentul pe care i le cunoastem, diverse intamplari din trecut. La final, a acordat autografe pe afisele pe care fiecare spectator le-a primit din partea organizatorilor.
Intr-un cuvant, mi-a placut. Ceea ce mi se intampla rar atunci cand este vorba despre filme romanesti. Va recomand sa mergeti si sa vedeti filmul, de maine este in cinematografe.
Nu va lasati pacaliti de afis, Ion Iliescu joaca un rol episodic, iar filmul nu are tenta politica.
Rolul principal este jucat de Victor Rebengiuc, iar asta cred ca spune totul. Cel putin pentru mine. Personajul este simpatic, este un om bun si face prostii ca noi toti - a spus, la finalul vizionarii, Victor Rebengiuc. Si ii dau dreptate.
Intriga este oarecum simpla: un pensionar, veteran al celui de-al doilea razboi mondial, primeste o medalie de onoare pentru merite deosebite in razboi. Uimit, cauta sa afle care sunt acele merite deosebite. Asteptand raspunsul autoritatilor, gaseste in trecutul sau o fapta de presupusa vitejie pe care si-o asuma pentru a se simti indreptatit sa se bucure de aceasta medalie. Ascensiunea sa morala culmineaza cu momentul ceremoniei de la Cotroceni unde sunt invitati cei medaliati, unde profita de ocazie pentru a-i inmana lui Ion Iliescu si doua reclamatii legate de blocul in care locuieste. Declinul incepe odata cu primirea vestii ca medalia i-a fost acordata dintr-o eroare, eroare descoperita in urma intrebarilor puse chiar de el.
Departe de atmosfera sumbra a multor filme romanesti, acesta este o drama bine construita, cu bun simt si cu umor de cea mai buna calitate.
Dupa vizionare, Victor Rebengiuc si regizorul filmului, Calin Netzer, au raspuns intrebarilor venite din public. Astfel, am aflat ca Ion Iliescu nu a citit scenariul intregului film, ci doar secventa in care juca. Maine seara, cand va vedea fimul in premiera, va avea probabil o surpriza legata de numele personajelor :-)
Am avut placerea sa-l mai ascultam pe Victor Rebengiuc povestind, cu modestia si talentul pe care i le cunoastem, diverse intamplari din trecut. La final, a acordat autografe pe afisele pe care fiecare spectator le-a primit din partea organizatorilor.
Intr-un cuvant, mi-a placut. Ceea ce mi se intampla rar atunci cand este vorba despre filme romanesti. Va recomand sa mergeti si sa vedeti filmul, de maine este in cinematografe.
joi, 4 noiembrie 2010
Stiri pozitive, vesti bune, OZN-uri
Pornind de la o postare de-a lui Flavius care a primit o reactie extrem de furioasa din partea unei conationale, dar si de la o discutie pe care am avut-o saptamana trecuta cu niste prietene, ma intreb: care va fi momentul in care vom inceta sa criticam tara asta? Se poate intampla sa trecem pe langa momentul potrivit si sa-l ratam, prea obisnuiti sa vedem lucrurile in negru?
Eu una am cautat raspunsul la intrebare asta dupa ce am realizat ca aproape tot ceea ce scriam pe blog exprima cate o nemultumire la adresa Bucurestiului, bucurestenilor si a Romaniei.
Si apoi m-am uitat in jur si am vazut ca pe strada inca nu putem vorbi de o schimbare. Este adevarat ca nu mai sunt atatea gropi, dar nesimtirea e in continuare acolo, gunoaiele te intampina la tot pasul daca faci o scurta excursie pana la coltul strazii (si stau intr-o zona considerata extrem de civilizata). Este adevarat ca o parte dintre soferi au inteles ca nu trebuie blocate intersectiile, dar ce te faci cu ceilalti, care-i injura si poate chiar sar la bataie pentru ca n-ai plecat de pe loc?
Eu zic ca Romania mai are multe de invatat. Si nu se misca nimic daca nu devenim fiecare dintre noi constient ca ceea ce facem nu ne afecteaza doar pe noi, ci si pe ceilalti. Asa ca prefer sa critic atunci cand am de criticat si sa laud atunci cand am de laudat, decat sa ma multumesc cu mizeria si sa ma scald in ea.
Eu una am cautat raspunsul la intrebare asta dupa ce am realizat ca aproape tot ceea ce scriam pe blog exprima cate o nemultumire la adresa Bucurestiului, bucurestenilor si a Romaniei.
Si apoi m-am uitat in jur si am vazut ca pe strada inca nu putem vorbi de o schimbare. Este adevarat ca nu mai sunt atatea gropi, dar nesimtirea e in continuare acolo, gunoaiele te intampina la tot pasul daca faci o scurta excursie pana la coltul strazii (si stau intr-o zona considerata extrem de civilizata). Este adevarat ca o parte dintre soferi au inteles ca nu trebuie blocate intersectiile, dar ce te faci cu ceilalti, care-i injura si poate chiar sar la bataie pentru ca n-ai plecat de pe loc?
Eu zic ca Romania mai are multe de invatat. Si nu se misca nimic daca nu devenim fiecare dintre noi constient ca ceea ce facem nu ne afecteaza doar pe noi, ci si pe ceilalti. Asa ca prefer sa critic atunci cand am de criticat si sa laud atunci cand am de laudat, decat sa ma multumesc cu mizeria si sa ma scald in ea.
joi, 14 octombrie 2010
O familie remarcabila
Pe ea am remarcat-o de cand a intrat in benzinarie. Curat imbracata, in haine noi, intre doua varste si slabuta, parea totusi ca si-a ales niste pantaloni mai mici cu doua numere. Niste blugi atat de strimti, incat parea ca paseste nu o femeie, ci un robot. Se asortau cu camasa si cu ghetele cu tocuri cui, dar si cu treningul si lantul sotului sau.
Copilul a aparut si el mai tarziu, alergand bezmetic prin benzinarie si injurandu-si mama in gura mare. Injuratura nu a ramas fara riposta din partea ei:
-Ei, foarte frumos, ce sa-ti spun?
Au plecat apoi impreuna cu Audi-ul din parcare. O familie fericita.
PS Noutatile despre Maria nu sunt bune. Timpul s-a scurs in defavoarea ei, iar acum asteptarea va fi extrem de costisitoare. Sansele ei de vindecare depind de donatii, pentru ca tratamentul este in acelasi timp vital si extrem de scump. Cat valoreaza viata unui copil?
Copilul a aparut si el mai tarziu, alergand bezmetic prin benzinarie si injurandu-si mama in gura mare. Injuratura nu a ramas fara riposta din partea ei:
-Ei, foarte frumos, ce sa-ti spun?
Au plecat apoi impreuna cu Audi-ul din parcare. O familie fericita.
PS Noutatile despre Maria nu sunt bune. Timpul s-a scurs in defavoarea ei, iar acum asteptarea va fi extrem de costisitoare. Sansele ei de vindecare depind de donatii, pentru ca tratamentul este in acelasi timp vital si extrem de scump. Cat valoreaza viata unui copil?
luni, 27 septembrie 2010
Maria
Maria nu a implinit inca un an, insa deja da piept cu probleme uriase. A fost diagnosticata in urma cu cateva zile cu neuroblastom. Cu alte cuvinte, cancer. O forma extrem de agresiva, care in numai cateva zile ar putea conduce la paralizie.
Trebuie operata de urgenta, parintilor le-a fost recomandata o clinica de la Paris specializata in genul acesta de cazuri. Evident insa, sunt necesari si bani. Mai exact, 38.000 de euro pe care parintii se lupta sa-i stranga cat se poate de rapid, avand in vedere ca medicii le-au spus ca in urma cu cateva zile ca trebuie operata in maxim o saptamana.
Gasiti detalii aici, inclusiv documentele medicale. Uitati-va si la pozele Mariei, este un copil extraordinar de frumos.
Se pot face donatii in urmatoarele conturi:
Volksbank Romania , Cod IBAN : RO84VBBU2513SM4642222790 – sucursala SMB (donatii in LEI)
Volksbank – sucursala Ghencea IBAN RO69VBBU2511BU4642221102 (donatii in EURO)
Conturile sunt pe numele Adrianei Sentes, mama Mariei.
Haideti sa o ajutam pe Maria printr-o donatie si prin imprastierea vestii despre cazul ei. Nu uitati ca timpul este foarte scurt.
Trebuie operata de urgenta, parintilor le-a fost recomandata o clinica de la Paris specializata in genul acesta de cazuri. Evident insa, sunt necesari si bani. Mai exact, 38.000 de euro pe care parintii se lupta sa-i stranga cat se poate de rapid, avand in vedere ca medicii le-au spus ca in urma cu cateva zile ca trebuie operata in maxim o saptamana.
Gasiti detalii aici, inclusiv documentele medicale. Uitati-va si la pozele Mariei, este un copil extraordinar de frumos.
Se pot face donatii in urmatoarele conturi:
Volksbank Romania , Cod IBAN : RO84VBBU2513SM4642222790 – sucursala SMB (donatii in LEI)
Volksbank – sucursala Ghencea IBAN RO69VBBU2511BU4642221102 (donatii in EURO)
Conturile sunt pe numele Adrianei Sentes, mama Mariei.
Haideti sa o ajutam pe Maria printr-o donatie si prin imprastierea vestii despre cazul ei. Nu uitati ca timpul este foarte scurt.
duminică, 12 septembrie 2010
Brasovul vazut din elicopter
V-am promis acum o postare ca va arat Brasovul din elicopter. Iata cateva poze:
Sunt indragostita de Brasov, voi nu?
vineri, 20 august 2010
Brandul turistic al Romaniei
Se ia o frunza de pe net, se face brand si se asteapta hoardele de turisti (trec peste incidentul cu frunza, ca nici macar nu mai are rost sa-l discut). Surprinzator, acestea nu navalesc, desi tocmai o perioada de criza ca aceasta ar fi fost avantajul nostru competitiv.
Sa ne intrebam de ce? Sa va dau un exemplu: rezerv doua camere duble la Brasov, la o pensiune din centru. Intreb: Va merge net-ul? Raspuns: Sigur, si in camera si pe scari. In fine, ajungem acolo. Aflam ca singurele camere pe care le are pensiunea sunt la al doilea etaj, urcarea facandu-se pe niste trepte stramte si foarte inalte. Eram si cu bunica-mea (91 de ani, sa ne intelegem bine!), care evident capituleaza in fata celor doua etaje. In camera, frigiderul stricat. Reusim sa le mutam pe mama si pe bunica la parter, intr-o garsoniera.
Urcam si la noi in camera. La noi nu e problema cu frigiderul, pentru ca lipseste cu desavarsire. Etajul este de fapt o mansarda din lemn compartimentata, cu pereti subtiri, prin care poti auzi si soaptele celor de alaturi. Fiecare pas provoaca un scartait al podelei care este auzit de toata lumea. Sub pat gasesc o moneda de 50 de forinti, semn ca nu s-a prea facut curat pe-acolo.
Evident, net in camere ioc. Noroc ca au jos, in restaurant. Ne postam acolo, tocmai la timp pentru a auzi cearta dintre doua angajate si sa auzim si ceva injuraturi spuse in gura mare. Ca doar nu erau de fata decat niste clienti. Care mai auzisera si povestea cu carnea imputita din congelator (caci pensiunea are si restaurant). Stimata domnisoara care a slobozit injuraturile de mai devreme, un fel de administrator-receptioner, ne cere banii in avans. Ca la bordel. Deja nu m-am mai mirat cand am vazut ca becurile din camera raspandeau o suava lumina roz.
Asa ca va sfatuiesc: daca vreti sa stati in Brasov, ocoliti pensiunea Tara Barsei. Si restaurantul sau.
Daaar, am si vesti bune: am mers din nou cu elicopterul, de data asta pe deasupra Brasovului si chiar a Pietei Sfatului. Cand descarc pozele, revin cu ele.
Sa ne intrebam de ce? Sa va dau un exemplu: rezerv doua camere duble la Brasov, la o pensiune din centru. Intreb: Va merge net-ul? Raspuns: Sigur, si in camera si pe scari. In fine, ajungem acolo. Aflam ca singurele camere pe care le are pensiunea sunt la al doilea etaj, urcarea facandu-se pe niste trepte stramte si foarte inalte. Eram si cu bunica-mea (91 de ani, sa ne intelegem bine!), care evident capituleaza in fata celor doua etaje. In camera, frigiderul stricat. Reusim sa le mutam pe mama si pe bunica la parter, intr-o garsoniera.
Urcam si la noi in camera. La noi nu e problema cu frigiderul, pentru ca lipseste cu desavarsire. Etajul este de fapt o mansarda din lemn compartimentata, cu pereti subtiri, prin care poti auzi si soaptele celor de alaturi. Fiecare pas provoaca un scartait al podelei care este auzit de toata lumea. Sub pat gasesc o moneda de 50 de forinti, semn ca nu s-a prea facut curat pe-acolo.
Evident, net in camere ioc. Noroc ca au jos, in restaurant. Ne postam acolo, tocmai la timp pentru a auzi cearta dintre doua angajate si sa auzim si ceva injuraturi spuse in gura mare. Ca doar nu erau de fata decat niste clienti. Care mai auzisera si povestea cu carnea imputita din congelator (caci pensiunea are si restaurant). Stimata domnisoara care a slobozit injuraturile de mai devreme, un fel de administrator-receptioner, ne cere banii in avans. Ca la bordel. Deja nu m-am mai mirat cand am vazut ca becurile din camera raspandeau o suava lumina roz.
Asa ca va sfatuiesc: daca vreti sa stati in Brasov, ocoliti pensiunea Tara Barsei. Si restaurantul sau.
Daaar, am si vesti bune: am mers din nou cu elicopterul, de data asta pe deasupra Brasovului si chiar a Pietei Sfatului. Cand descarc pozele, revin cu ele.
vineri, 6 august 2010
Pauza, respiram si o luam de la capat... in trei puncte
Veneam de la serviciu... Era cald... Am ajuns acasa... M-am spalat pe maini si am dat drumul la calculator... O surpriza ma astepta pe facebook... O fosta colega de liceu ma gasise... I-am acceptat cererea de prietenie si mi-a scris un mesaj... in care imi spune ca sunt neschimbata... si ca se bucura sa ma vada... M-am bucurat si eu, va dati seama... I-am raspuns cu un mesaj la fel de dragut... Poate intr-o zi iesim la un suc...
De fapt, nu voiam sa va povestesc nimic interesant (in afara de faptul ca sunt neschimbata, desi au trecut 15 ani de cand am terminat liceul), doar sa va tin pun pic in suspans cu niste puncte de suspensie. Ca doar se poarta. Noua regula a limbii romane spune: "Nicio propozitie fara minim trei puncte....".
A voastra,
Lady Io...
De fapt, nu voiam sa va povestesc nimic interesant (in afara de faptul ca sunt neschimbata, desi au trecut 15 ani de cand am terminat liceul), doar sa va tin pun pic in suspans cu niste puncte de suspensie. Ca doar se poarta. Noua regula a limbii romane spune: "Nicio propozitie fara minim trei puncte....".
A voastra,
Lady Io...
vineri, 23 iulie 2010
Mister romanesc
O boala misterioasa pare sa afecteze populatia masculina a Romaniei. Boala isi face de cap si in randul populatiei feminine, insa mult mai rar.
Este vorba despre o ciudata incapacitate de a-si sustine greutatea propriului corp. I-ati vazut in magazine, rasturnati peste carucioare in timp ce le plimba printre rafturi. In tramvai, asteptand deschiderea usii sprijiniti de aceasta sau cu piciorul pe barele de sustinere. In autobuz, agatati ca niste maimute cu ambele maini de barele orizontale. In troleibuz, cu fundul pe un scaun si capul pe scaunul din fata, indiferent daca acesta este ocupat sau nu.
Alte simptome care insotesc adesea aceste manifestari: transpiratie abundenta si o posibila alergie la apa, sapun si deodorant; un apetit deosebit pentru ascultat muzica la difuzorul telefonului mobil si o pofta deosebita de seminte. Aceasta din urma manifestare este de obicei in directa corelatie cu o slabiciune neurologica extrema, care forteaza victima acestei boli misterioase sa scape toate cojile pe jos.
Propun sa trimitem o scrisoare la Organizatia Mondiala a Sanatatii in care sa descriem aceasta misterioasa boala, in speranta ca se va gasi un leac cat mai curand.
luni, 12 iulie 2010
Ziua portilor deschise la aeroportul Otopeni
In urma cu o saptamana, pasionatii de aviatie din intreaga tara si-au deschis computerele, s-au pregatit pentru intrecerea care urma si au dat refresh pe pagina pe care urma sa fie postat formularul de inscriere pentru ziua portilor deschise de la aeroportul Otopeni. Cand, in sfarsit, formularul a aparut, cursa a fost nebuneasca si a depasit viteza multor aeronave. Numarul locurilor era limitat, astfel ca numai cei bine pregatiti au reusit. Primii 80 de norocosi au primit marele premiu: inscrierea pe lista vizitatorilor de la ziua portilor deschise. Practic, inscrierile s-au terminat dupa 4 minute. Dat fiind specificul locului vizitat, este firesc ca numarul vizitatorilor sa fie limitat pentru a permite respectarea tuturor conditiilor de siguranta.
Va povestesc acest lucru pentru a intelege ca lumea aviatiei este dura pentru admiratorii sai. Si ca am fost printre norocosii 80.
Turul a inceput cu doi actori care-i intruchipau pe Aurel Vlaicu si Henri Coanda. Introducerea a fost cam lunga si plina de glumite usor nesarate, transformand personajele istorice intr-un soi de clovni care-si faceau farse si se luau peste picior.
Apoi am trecut prin controalele de securitate obisnuite si am fost urcati in doua autobuze care ne-au plimbat putin.
Am ajuns la niste masinarii uriase folosite pentru diverse scopuri utilitare, care au facut si niste demonstratii. Nu sunt prea pasionata de masinarii, insa acestea sunt impresionante prin forta lor.
In timpul acesta am avut surpriza placuta ca pe deasupra capetelor noastre sa se desfasoare repetitiile pentru mitingul aviatic de saptamana viitoare. Va spun, dupa ce am vazut repetitiile, sigur merita sa mergeti la miting, daca sunteti pasionati de asa ceva.
M-as fi asteptat sa mai vedem cate ceva mai specific aviatiei: un hangar, un avion desfacut, ceva mai spectaculos, insa prima partea a programului s-a incheiat.
A urmat a doua parte, cea asteptata de fapt de toata lumea: o calatorie cu elicopterul.
Care a meritat lunga asteptare.
Intr-un cuvant: a fost frumos. A fost destul de bine organizat. Accesul a fost oarecum limitat, insa asa cum spuneam si mai sus, este firesc, desi sunt convinsa ca se pot gasi alte solutii pe viitor. Mi-a placut. Si saptamana viitoare merg la mitingul aviatic.
Va povestesc acest lucru pentru a intelege ca lumea aviatiei este dura pentru admiratorii sai. Si ca am fost printre norocosii 80.
Turul a inceput cu doi actori care-i intruchipau pe Aurel Vlaicu si Henri Coanda. Introducerea a fost cam lunga si plina de glumite usor nesarate, transformand personajele istorice intr-un soi de clovni care-si faceau farse si se luau peste picior.
Apoi am trecut prin controalele de securitate obisnuite si am fost urcati in doua autobuze care ne-au plimbat putin.
Am ajuns la niste masinarii uriase folosite pentru diverse scopuri utilitare, care au facut si niste demonstratii. Nu sunt prea pasionata de masinarii, insa acestea sunt impresionante prin forta lor.
In timpul acesta am avut surpriza placuta ca pe deasupra capetelor noastre sa se desfasoare repetitiile pentru mitingul aviatic de saptamana viitoare. Va spun, dupa ce am vazut repetitiile, sigur merita sa mergeti la miting, daca sunteti pasionati de asa ceva.
M-as fi asteptat sa mai vedem cate ceva mai specific aviatiei: un hangar, un avion desfacut, ceva mai spectaculos, insa prima partea a programului s-a incheiat.
A urmat a doua parte, cea asteptata de fapt de toata lumea: o calatorie cu elicopterul.
Care a meritat lunga asteptare.
Intr-un cuvant: a fost frumos. A fost destul de bine organizat. Accesul a fost oarecum limitat, insa asa cum spuneam si mai sus, este firesc, desi sunt convinsa ca se pot gasi alte solutii pe viitor. Mi-a placut. Si saptamana viitoare merg la mitingul aviatic.
joi, 1 iulie 2010
Ce ne lipseste
Am citit pe strada pe un banner o afirmatie care m-a surprins prin adevarul ei:: Binele o duce rau in Romania.
De ce ne plangem? Ca a crescut TVA-ul, ca salariile au scazut, ca avem cei mai scumpi kilometri de autostrada din lume, ca nu esti in siguranta pe trotuar, ca marfa este scumpa si proasta, ca suntem pacaliti de comercianti, ca ne stricam pantofii proaspat cumparati pe strazile stricate, ca facem 2 ore pana la serviciu in inghesuiala, ca in tramvaie pute, ca semafoarele sunt defecte de luni de zile, ca ambulanta nu ajunge la pacienti, ca traficul este de cosmar, ca la circa financiara programul este pana la pranz, ca functionarii sunt scarbosi, ca vanzatoarele sunt obraznice, ca si clientii sunt turbulenti, ca misoginismul este in floare, ca mizeria infloreste la tot pasul samd.
Desigur ca exista multiple cauze, pe cele economice si politice nici nu vreau sa le discut. Dar ce-ar fi daca am cauta o cauza comuna a tuturor acestor probleme care ne fac viata amara? Convingerea mea este ca probema noastra mare este lipsa respectului fata de celalalt.
In familie copilul este invatat sa nu fie fraier si sa nu respecte pe nimeni. Nu este de mirare ca, odata ajuns la adolescenta, isi bate mama sau isi injunghie tatal. Daca Doamne fereste are parte de o invatatoare sau un profesor care il invata regulile de bun simt, ajuns acasa este "prelucrat" de parintii sai, care ii spun ca "aia este proasta" si "da-i dracu', ca e toti niste comunisti".
Ajuns la liceu, adolescentul nostru are sansa de a gusta din numeroasele oportunitati care sa vand ca painea calda in curtea scolii: ierburi si tigari, pe care nici macar nu le mai ascunde acasa, caci parintii sai sunt cei care l-au invatat ca regulile sunt pentru prosti.
Cand termina liceul, banii parintilor il ajuta sa obtina o diploma de facultate si carnetul de sofer. Acum este un om implinit. Va face fata vietii asa cum a fost invatat: dispretuindu-i pe ceilalti, dorindu-si sa vada toate caprele vecinului moarte, isterizandu-se in magazine si ucigand oameni pe trecerea de pietoni. Dar nu-i nimic, aceasta nu este decat o frana, caci nu-i asa? cu bani cazierul ramane curat ca lacrima.
Sigur, acesta este un exemplu. Haideti sa ne uitam la paznicul unui magazin. Sta in dreptul intrarii, cu un aer magistral, uitandu-se cu dispret la clientii care trebuie sa-l ocoleasca pentru a putea intra. Sau la chelnerul care uita sa aduca desertul, dar nu uita sa-l puna pe nota de plata. Sa ne uitam la copilul dragalas care trece pe langa noi, de mana bunicutei care ii indeasa pe gat ultimii pufuleti si arunca punga pe jos. Si la sugarul pe care mama lui il plimba intr-un carucior pe care-l tine cu o mana, in timp ce cu cealalta se straduieste sa-si aprinda o tigara. Sa privim cum in jurul nostru infloreste nesimtirea, la care nimeni nu mai are reactii.
Sa ne miram deci ca guvernul anunta o majorare de TVA cu 3 zile inainte de punerea ei in practica? Ca pe forumuri si pe diverse platforme online comentariile sunt in majoritate injurioase? Sau ca respectarea regulilor limbii romane este considerata desueta sau, si mai rau, comunista?
Respectul fata de celalalt trebuie predat ca materie obligatorie la scoala, la facultate si la serviciu. Iar ignorarea lui trebuie amendata de cei din jur si de autoritati. Dar, ca sa spun o vorba ce mi-e draga tare: N-ai cu cine!
duminică, 20 iunie 2010
Duminica dimineata....
... afara este o racoare placuta, miroase a tei in tot cartierul, tocmai am ascultat "What a wonderful world" pus pe pagina de facebook Carturesti, iar Zazuza ne-a imbiat la croissante cu dulceata.
In dimineata asta lumea chiar este perfecta pentru cateva minute.
In dimineata asta lumea chiar este perfecta pentru cateva minute.
joi, 17 iunie 2010
Persoane si persoane
La coada la peste.
Vanzatoarea: Buna ziua!
Cumparatoarea: Dati-mi niste pangasius. Dupa o scurta pauza, adauga cu un zamber triumfator: Si mie va rog sa-mi vorbiti la persoana a treia, nu la a doua.
Vanzatoarea: Sa va vorbesc la ce?!?
Cumparatoarea: La persoana intai, adica nu cu el, cu dumneavoastra.
Vanzatoarea: Sigur, deci (accentueaza) va pun niste pangasius?
Cumparatoarea: Da.
In sfarsit, cumparatoarea pleaca. Vanzatoarea, privind-o lung, ii spune colegei:
- Ia uite, fa, la asta, nici nu stie sa mearga!
Ii cer si eu peste, imi da, dupa care imi zambeste larg: -Multumesc, sa aveti o zi frumoasa!
Ei nu i-a urat o zi frumoasa.
Vanzatoarea: Buna ziua!
Cumparatoarea: Dati-mi niste pangasius. Dupa o scurta pauza, adauga cu un zamber triumfator: Si mie va rog sa-mi vorbiti la persoana a treia, nu la a doua.
Vanzatoarea: Sa va vorbesc la ce?!?
Cumparatoarea: La persoana intai, adica nu cu el, cu dumneavoastra.
Vanzatoarea: Sigur, deci (accentueaza) va pun niste pangasius?
Cumparatoarea: Da.
In sfarsit, cumparatoarea pleaca. Vanzatoarea, privind-o lung, ii spune colegei:
- Ia uite, fa, la asta, nici nu stie sa mearga!
Ii cer si eu peste, imi da, dupa care imi zambeste larg: -Multumesc, sa aveti o zi frumoasa!
Ei nu i-a urat o zi frumoasa.
duminică, 13 iunie 2010
Caldura mare
Pe strada, oamenii transpira in exces, iar sudoarea se imbina cu mirosul de nespalat si cu sudoarea uscata pe hainele de ieri.
In autobuz aerul conditionat nu functioneaza, iar in tramvai nici nu exista. Mirosurile oamenilor se imbina cu cele ale plaselor din mainile lor. Cate un homeless de serviciu in fiecare autobuz asigura inghesuirea calatorilor in jumatatea mai putin afectata de mirosul patrunzator.
In unele case, musafirul se vede prins in capcana fricii de curent. Geamurile sunt bine inchise, iar aerul conditionat si ventilatorul lipsesc, pentru ca nu cumva vreun curent de aer buclucas sa ajunga in casa.
Oamenii devin tot mai nervosi pe masura ce temperatura creste, iar o cearta despre aerul conditionat poate aduce sfarsitul unei amicitii.
Altfel, totul bine. Am transmis din Bucuresti. Unde mall-urile sunt pline, in timp ce la targul de carte cam batea vantul comparativ cu alti ani. Nu e criza, e caldura de vina. Cica.
PS Au trecut 20 de ani.
In autobuz aerul conditionat nu functioneaza, iar in tramvai nici nu exista. Mirosurile oamenilor se imbina cu cele ale plaselor din mainile lor. Cate un homeless de serviciu in fiecare autobuz asigura inghesuirea calatorilor in jumatatea mai putin afectata de mirosul patrunzator.
In unele case, musafirul se vede prins in capcana fricii de curent. Geamurile sunt bine inchise, iar aerul conditionat si ventilatorul lipsesc, pentru ca nu cumva vreun curent de aer buclucas sa ajunga in casa.
Oamenii devin tot mai nervosi pe masura ce temperatura creste, iar o cearta despre aerul conditionat poate aduce sfarsitul unei amicitii.
Altfel, totul bine. Am transmis din Bucuresti. Unde mall-urile sunt pline, in timp ce la targul de carte cam batea vantul comparativ cu alti ani. Nu e criza, e caldura de vina. Cica.
PS Au trecut 20 de ani.
miercuri, 2 iunie 2010
duminică, 30 mai 2010
O poveste cu un tren
Am fost la Istanbul. Frumos oras! Sunt indragostita de el de atatia ani si tot nu ma pot satura sa-l vizitez. Numai ca de data asta am fost aproape de a rata intalnirea cu Istanbulul.
Totul incepe cu biletele de tren pe care Miss Zebra si cu mine le-am cumparat cu cateva saptamani inainte. Am decis sa mergem cu trenul din mai multe motive: teama de avion, pretul biletelor (nu exista low cost spre Istanbul) si orarul perfect al trenului, care ajunge acolo dis-de-dimineata si pleaca seara, oferindu-ne astfel zile intregi de vizitare pentru care nu ar fi trebuit sa platim nopti in plus la hotel.
Cu o zi inainte de plecare am intrat din intamplare pe site-ul CFR pentru a vedea daca au priza de laptop in compartiment pentru vagonul de dormit. Asta nu am aflat (greu, de altfe, sa afli vreo informatie de genul asta), in schimb am descoperit un comunicat in care se anunta ca unele trenuri spre Istanbul vor opri la Kapikule, din cauza alunecarilor de teren din Turcia. Conform comunicatului, trenul nostru nu era afectat, fiind primul care urma sa mearga pana la Istanbul.
Oarecum linistita (pe site nu mai apareau noutati), am sunat de dimineata la CFR, unde am aflat ca trenurile spre Istanbul s-au anulat pentru o perioada nedeterminata. Si de aici a inceput si distractia. Telefoane la Tarom, rezervarea ultimelor doua bilete disponibile, telefon la hotel sa vedem daca putem ajunge cu o zi inainte decat rezervasem, telefon inapoi la Tarom pentru confirmare. Cei de la Tarom si cei de la hotel s-au comportat impecabil, ajutandu-ne pe loc.
Sa vedem si cum s-a comportat CFR-ul: Miss Zebra s-a dus la agentie cu biletele pentru recuperarea banilor. La agentie se stia ca trenul fusese anulat, dar au trimis-o la gara ca sa obtina o stampila care sa certifice ca trenul nu a plecat (!!!). La gara au intrebat-o unde este cealalta persoana de pe bilet. In sfarsit, i-au pus stampila. Fuga inapoi la agentie. Nu e bine, trebuie sa ne aduceti factura! (si stampila pe timbru, vorba unei reclame). Miss Zebra si cu mine am plecat spre Istanbul, lasandu-l pe Sir Io sa se descurce cu CFR-ul. A completat o cerere catre ministerul transporturilor, iar banii vor fi returnati in 90 de zile. Daca avem noroc, chiar si mai repede!
Si asta dupa ce ca am aflat ca trenul a fost anulat dintr-o pura intamplare. Probabil ca cea mai simpla metoda sa descoperi lucrurile astea este sa mergi la gara cu bagajele si sa afli ca uf! ce ghinion, trenul a fost anulat.
Dar Istanbulul a meritat!
PS Cateva fotografii cu savoare speciala gasiti aici.
Totul incepe cu biletele de tren pe care Miss Zebra si cu mine le-am cumparat cu cateva saptamani inainte. Am decis sa mergem cu trenul din mai multe motive: teama de avion, pretul biletelor (nu exista low cost spre Istanbul) si orarul perfect al trenului, care ajunge acolo dis-de-dimineata si pleaca seara, oferindu-ne astfel zile intregi de vizitare pentru care nu ar fi trebuit sa platim nopti in plus la hotel.
Cu o zi inainte de plecare am intrat din intamplare pe site-ul CFR pentru a vedea daca au priza de laptop in compartiment pentru vagonul de dormit. Asta nu am aflat (greu, de altfe, sa afli vreo informatie de genul asta), in schimb am descoperit un comunicat in care se anunta ca unele trenuri spre Istanbul vor opri la Kapikule, din cauza alunecarilor de teren din Turcia. Conform comunicatului, trenul nostru nu era afectat, fiind primul care urma sa mearga pana la Istanbul.
Oarecum linistita (pe site nu mai apareau noutati), am sunat de dimineata la CFR, unde am aflat ca trenurile spre Istanbul s-au anulat pentru o perioada nedeterminata. Si de aici a inceput si distractia. Telefoane la Tarom, rezervarea ultimelor doua bilete disponibile, telefon la hotel sa vedem daca putem ajunge cu o zi inainte decat rezervasem, telefon inapoi la Tarom pentru confirmare. Cei de la Tarom si cei de la hotel s-au comportat impecabil, ajutandu-ne pe loc.
Sa vedem si cum s-a comportat CFR-ul: Miss Zebra s-a dus la agentie cu biletele pentru recuperarea banilor. La agentie se stia ca trenul fusese anulat, dar au trimis-o la gara ca sa obtina o stampila care sa certifice ca trenul nu a plecat (!!!). La gara au intrebat-o unde este cealalta persoana de pe bilet. In sfarsit, i-au pus stampila. Fuga inapoi la agentie. Nu e bine, trebuie sa ne aduceti factura! (si stampila pe timbru, vorba unei reclame). Miss Zebra si cu mine am plecat spre Istanbul, lasandu-l pe Sir Io sa se descurce cu CFR-ul. A completat o cerere catre ministerul transporturilor, iar banii vor fi returnati in 90 de zile. Daca avem noroc, chiar si mai repede!
Si asta dupa ce ca am aflat ca trenul a fost anulat dintr-o pura intamplare. Probabil ca cea mai simpla metoda sa descoperi lucrurile astea este sa mergi la gara cu bagajele si sa afli ca uf! ce ghinion, trenul a fost anulat.
Dar Istanbulul a meritat!
PS Cateva fotografii cu savoare speciala gasiti aici.
duminică, 16 mai 2010
Restaurante bucurestene: Divan
Tot in Centrul vechi, la cativa metri de St. George, restaurantul unguresc despre care va povesteam data trecuta, se afla un restaurant turcesc. Cei care o stiti pe Lady Io cea gatitoare de multe turcisme veti intelege de ce m-am hotarat sa vad ce cu restaurantul acesta.
Mai bine pozionat decat Pinar si cu siguranta adresandu-se unui alt tip de public, Divan este un amestec de mancare turceasca de buna calitate cu un decor de fitze. Fitzele nu ajuta prea mult confortului personal, pentru ca mesele joase, la care te asezi pe niste taburete micute, intr-un spatiu destul de stramt, te determina sa stai cam incomod (vorbesc despre terasa, nu am stat inauntru).
Divan este dotat cu o armata de chelneri ce par usor dezorientati. Servirea se desfasoara cu incetinitorul, mancarurile sunt aduse intr-o ordine usor haotica, astfel incat ajungi uneori sa primesti painea cam pe cand esti pe cale sa termini de mancat.
Dar ce paine! Destul am criticat. Painea este facuta chiar de catre bucatar, este o lipie umflata si extraordinar de gustoasa.
Meniul prezinta o poveste destul de simpatica despre bucatarul de la Divan, un turc pe nume Salih, care viseaza noaptea ca gateste si nu isi poate imagina o lume fara arome. Preturile sunt mai mari decat la Pinar (este oarecum si firesc, din cauza pozitiei).
Am comandat Lahmacun (lipie peste care se pune carne de oaie/ miel, rosii, ceapa si condimente) si un amestec de aperitive/ gustari (meze) in care turcii sunt mari specialisti.
Aspectul este ireprosabil, iar aromele se intrepatrund in acel mod perfect pe care il reusesc turcii chiar si in cele mai umile lokanta din Istanbul. Nu stiu daca Salih chiar viseaza o lume alcatuita din arome, dar va pot spune cu certitudine ca are o contributie importanta la alcatuirea unei astfel de lumi. Asa ca mancarea te face sa uiti orice mici neajunsuri ar avea acest restaurant. Pentru ca indiferent de decor, pana la urma valoarea unui restaurant este data de bucatarul sau.
Sa nu va imaginati ca m-am oprit aici. Am tinut neaparat sa incerc si un desert. Güllaç se face din foi din faina de orez, insiropate cu lapte si apa de trandafiri, presarate cu fistic zdrobit. Un desert care aproape ca-l face pe cel care il degusta sa ii inchine poezii.
Concluzii: mancarea exceptionala, servirea de nota 6, confortul tot cam asa. Dar, cum ziceam, bucatarul salveaza tot prin arta sa.
Divan: Str. Franceza nr.46-48, rezervari +40 (0)21 312 30 34
Mai bine pozionat decat Pinar si cu siguranta adresandu-se unui alt tip de public, Divan este un amestec de mancare turceasca de buna calitate cu un decor de fitze. Fitzele nu ajuta prea mult confortului personal, pentru ca mesele joase, la care te asezi pe niste taburete micute, intr-un spatiu destul de stramt, te determina sa stai cam incomod (vorbesc despre terasa, nu am stat inauntru).
Divan este dotat cu o armata de chelneri ce par usor dezorientati. Servirea se desfasoara cu incetinitorul, mancarurile sunt aduse intr-o ordine usor haotica, astfel incat ajungi uneori sa primesti painea cam pe cand esti pe cale sa termini de mancat.
Dar ce paine! Destul am criticat. Painea este facuta chiar de catre bucatar, este o lipie umflata si extraordinar de gustoasa.
Meniul prezinta o poveste destul de simpatica despre bucatarul de la Divan, un turc pe nume Salih, care viseaza noaptea ca gateste si nu isi poate imagina o lume fara arome. Preturile sunt mai mari decat la Pinar (este oarecum si firesc, din cauza pozitiei).
Am comandat Lahmacun (lipie peste care se pune carne de oaie/ miel, rosii, ceapa si condimente) si un amestec de aperitive/ gustari (meze) in care turcii sunt mari specialisti.
Aspectul este ireprosabil, iar aromele se intrepatrund in acel mod perfect pe care il reusesc turcii chiar si in cele mai umile lokanta din Istanbul. Nu stiu daca Salih chiar viseaza o lume alcatuita din arome, dar va pot spune cu certitudine ca are o contributie importanta la alcatuirea unei astfel de lumi. Asa ca mancarea te face sa uiti orice mici neajunsuri ar avea acest restaurant. Pentru ca indiferent de decor, pana la urma valoarea unui restaurant este data de bucatarul sau.
Sa nu va imaginati ca m-am oprit aici. Am tinut neaparat sa incerc si un desert. Güllaç se face din foi din faina de orez, insiropate cu lapte si apa de trandafiri, presarate cu fistic zdrobit. Un desert care aproape ca-l face pe cel care il degusta sa ii inchine poezii.
Concluzii: mancarea exceptionala, servirea de nota 6, confortul tot cam asa. Dar, cum ziceam, bucatarul salveaza tot prin arta sa.
Divan: Str. Franceza nr.46-48, rezervari +40 (0)21 312 30 34
luni, 10 mai 2010
Maricica si Fane
Maricica si Steluta se stiau inca de mici, fiind vecine de bloc. Mari si Steli, dupa cum le strigau parintii lor, erau nedespartite. Maricica stia ca Steluta este mai urata decat ea, de aceea o tinea aproape, astfel incat frumusetea ei sa nu treaca neobservata. Comparatia ii servea scopului. Steluta era mandra ca este prietena cu Maricica, cea mai admirata fata de pe scara si din clasa. Ceea ce nu o oprea sa o barfeasca de fiecare data cand aceasta nu era atenta.
Prima oara cand a auzit cuvantul "curva", Steluta a decretat tuturor ca Maririca este curva. Pe atunci aveau opt ani. Reputatia facuta de barfitoarea ei prietena a ajutat-o in mod ciudat pe Maricica sa devina si mai populara.
Pe Fane l-a cunoscut la strand, cand era cu Steluta. El era frumusel, cu parul dat cu gel, un lant cat degetul la gat si un tatuaj cu semne chinezesti chiar sub ureche. Atata non-conformism! Maricica nu era o incepatoare, a remarcat ca avea trening de firma, iar lantul de la gat impreuna cu maieul alb contrastau placut cu bronzul dobandit in sesiunile prelungite de mers "pe strand".
Cei doi baieti fumau pe o banca la umbra in timp ce ele se machiau pe cearsaf. Fane a pus ochii pe Maricica si a inceput sa vorbeasca mai tare, pentru a-i atrage atentia. Maricica s-a inrosit pe sub fondul de ten si a trimis-o pe Steluta sa-i ceara o tigara. I-a adus chiar el tigara, in timp ce Maricica si prietenul lui Fane ranjeau satisfacuti.
Afinitati aveau destule, si-au dat seama in curand. Aveau si ei pasiuni comune: lectura. El ii povestea despre ultimele lui lecturi despre Mutu, ei ii povestea cu emotie despre Andreea Marin. Un moment de ruptura era aproape: atunci cand si-au dat seama ca el citea Click, iar ea Can-Can. O divergenta de opinii in aceasta privinta era sa fie fatala relatiei. Din fericire, Steluta, mult mai citita decat ei, a pus punct disputei, aratandu-le ca amandoua ziarele sunt "calitative".
In seara aceea s-au hotarat sa se casatoreasca. Maririca era gravida. Parintii au fost de acord cu casatoria, copiii mai aveau un pic si terminau liceul, era normal sa-si faca un rost in viata.
Intre doua telenovele si o lectura din Can-can, i-a venit sa planga. I-ar fi placut sa existe o confruntare demna de o scena din "Cuibul de vipere". Isi pregatise replici, facuse mii de scenarii. Dar ce folos?
--
Cititi aici si primul capitol al povestii noastre dambovitene.
Prima oara cand a auzit cuvantul "curva", Steluta a decretat tuturor ca Maririca este curva. Pe atunci aveau opt ani. Reputatia facuta de barfitoarea ei prietena a ajutat-o in mod ciudat pe Maricica sa devina si mai populara.
Pe Fane l-a cunoscut la strand, cand era cu Steluta. El era frumusel, cu parul dat cu gel, un lant cat degetul la gat si un tatuaj cu semne chinezesti chiar sub ureche. Atata non-conformism! Maricica nu era o incepatoare, a remarcat ca avea trening de firma, iar lantul de la gat impreuna cu maieul alb contrastau placut cu bronzul dobandit in sesiunile prelungite de mers "pe strand".
Cei doi baieti fumau pe o banca la umbra in timp ce ele se machiau pe cearsaf. Fane a pus ochii pe Maricica si a inceput sa vorbeasca mai tare, pentru a-i atrage atentia. Maricica s-a inrosit pe sub fondul de ten si a trimis-o pe Steluta sa-i ceara o tigara. I-a adus chiar el tigara, in timp ce Maricica si prietenul lui Fane ranjeau satisfacuti.
Afinitati aveau destule, si-au dat seama in curand. Aveau si ei pasiuni comune: lectura. El ii povestea despre ultimele lui lecturi despre Mutu, ei ii povestea cu emotie despre Andreea Marin. Un moment de ruptura era aproape: atunci cand si-au dat seama ca el citea Click, iar ea Can-Can. O divergenta de opinii in aceasta privinta era sa fie fatala relatiei. Din fericire, Steluta, mult mai citita decat ei, a pus punct disputei, aratandu-le ca amandoua ziarele sunt "calitative".
In seara aceea s-au hotarat sa se casatoreasca. Maririca era gravida. Parintii au fost de acord cu casatoria, copiii mai aveau un pic si terminau liceul, era normal sa-si faca un rost in viata.
Intre doua telenovele si o lectura din Can-can, i-a venit sa planga. I-ar fi placut sa existe o confruntare demna de o scena din "Cuibul de vipere". Isi pregatise replici, facuse mii de scenarii. Dar ce folos?
--
Cititi aici si primul capitol al povestii noastre dambovitene.
joi, 6 mai 2010
Steluta
Steluta era trista. Trista si singura. Maricica se maritase, acum nu mai avea nici macar cu cine sa schimbe o vorba. Ah, viata asta! De maritat nu avea cu cine sa se marite, nu se mai uitase un baiat la ea din ziua in care, chiulind de la ore, isi sfasiase fusta incercand sa sara pe geamul liceului industrial.
Se aseza barbateste pe o banca in parc si medita la singuratate, in timp ce manca seminte.
De pe banca de alaturi, Vasile o privea uimit: ce femeie! Ii atrasese atentia prin modul in care scuipa cojile semintelor, cu bolta, cu aerul ca face ceva obisnuit. Si apoi ochii ei tristi, care ii spuneau lui Vasile ca este o fata serioasa.
Se duse langa ea si-i oferi o tigara. Ea nu refuza nimic gratuit, asa ca accepta. Vasile se aseaza timid langa ea si incerca sa faca un pic de conversatie. Nimic nu se lega. Pana cand el ii povesti ca stie pe cineva care are o cunostinta apropiata care l-a vazut pe Sorinel Pustiu' in carne si oase. Ochii ei se luminara dintr-o data. Gasise subiectul perfect de conversatie. Pasiunea pentru muzica ii lega.
Urma o idila fara prea multe fasoane. El ii aducea ei casete din piata, ea inflorea pe zi ce trece, fericita ca in sfarsit o iubeste cineva. Ea se muta de la parinti intr-un camin de nefamilisti, cu ajutorul unui unchi care avea o pila. Vasile urma sa se mute impreuna cu ea. Asa ca el, baiat muncitor, incepu lucrul la noua lor casuta, in timp ce ea isi regasise din vechile prietene si se ducea zilnic la cafea.
Cand Steluta venea acasa inspecta cu un ochi de cunoscator stadiul lucrarilor. Ei ii veni ideea sa faca bolta la usa de la intrarea in camera. Lui ii veni ideea sa puna o bucata tavan fals taiat intr-o forma abstracta, din care sa luceasca zeci de spoturi. Ea si-l dori albastru, ca sa-i aminteasca de cerul instelat. O, Steluta, marii poeti de la tine se inspira!
Mai pusera cateva spoturi si in podea, iesind din parchetul laminat, colorat tot in albastru. Greul veni atunci cand a venit vremea alegerii mobilei. Niciunul nu prea mai avea bani, in plus ea isi dorea sa aiba, asa cum vazuse in filme, o canapea din piele alba. Zis si facut. Vasile obtinu un credit pe zece ani si plati canapeaua. In sfarsit totul era gata. Spoturile luminau intr-o lumina difuza camera albastra, dand impresia ca erai intr-o minunata caverna dintr-o tara mediteraneana.
Cand Maricica veni in vizita, Steluta ii citi invidia in ochi si se bucura. Ce, ea nu fusese invidioasa cand se maritase Maricica?
Steluta inflorea pe masura ce cei care o vizitau se minunau de camera ei din caminul de nefamilisti. O lumina speciala incepuse sa-i luceasca in ochi. Iar intr-o zi, cand pe drum spre casa incercasera deja doi baieti sa o agate, isi dadu seama ca este prea buna pentru Vasile.
Se aseza barbateste pe o banca in parc si medita la singuratate, in timp ce manca seminte.
De pe banca de alaturi, Vasile o privea uimit: ce femeie! Ii atrasese atentia prin modul in care scuipa cojile semintelor, cu bolta, cu aerul ca face ceva obisnuit. Si apoi ochii ei tristi, care ii spuneau lui Vasile ca este o fata serioasa.
Se duse langa ea si-i oferi o tigara. Ea nu refuza nimic gratuit, asa ca accepta. Vasile se aseaza timid langa ea si incerca sa faca un pic de conversatie. Nimic nu se lega. Pana cand el ii povesti ca stie pe cineva care are o cunostinta apropiata care l-a vazut pe Sorinel Pustiu' in carne si oase. Ochii ei se luminara dintr-o data. Gasise subiectul perfect de conversatie. Pasiunea pentru muzica ii lega.
Urma o idila fara prea multe fasoane. El ii aducea ei casete din piata, ea inflorea pe zi ce trece, fericita ca in sfarsit o iubeste cineva. Ea se muta de la parinti intr-un camin de nefamilisti, cu ajutorul unui unchi care avea o pila. Vasile urma sa se mute impreuna cu ea. Asa ca el, baiat muncitor, incepu lucrul la noua lor casuta, in timp ce ea isi regasise din vechile prietene si se ducea zilnic la cafea.
Cand Steluta venea acasa inspecta cu un ochi de cunoscator stadiul lucrarilor. Ei ii veni ideea sa faca bolta la usa de la intrarea in camera. Lui ii veni ideea sa puna o bucata tavan fals taiat intr-o forma abstracta, din care sa luceasca zeci de spoturi. Ea si-l dori albastru, ca sa-i aminteasca de cerul instelat. O, Steluta, marii poeti de la tine se inspira!
Mai pusera cateva spoturi si in podea, iesind din parchetul laminat, colorat tot in albastru. Greul veni atunci cand a venit vremea alegerii mobilei. Niciunul nu prea mai avea bani, in plus ea isi dorea sa aiba, asa cum vazuse in filme, o canapea din piele alba. Zis si facut. Vasile obtinu un credit pe zece ani si plati canapeaua. In sfarsit totul era gata. Spoturile luminau intr-o lumina difuza camera albastra, dand impresia ca erai intr-o minunata caverna dintr-o tara mediteraneana.
Cand Maricica veni in vizita, Steluta ii citi invidia in ochi si se bucura. Ce, ea nu fusese invidioasa cand se maritase Maricica?
Steluta inflorea pe masura ce cei care o vizitau se minunau de camera ei din caminul de nefamilisti. O lumina speciala incepuse sa-i luceasca in ochi. Iar intr-o zi, cand pe drum spre casa incercasera deja doi baieti sa o agate, isi dadu seama ca este prea buna pentru Vasile.
luni, 3 mai 2010
Campanii
Primul gand al meu a fost: bun, si cat costa campania asta? Cat s-ar economisi din bugetul de stat daca am renunta la campanii deopotriva stupide si inutile? Cui i se adreseaza campania: celui care cumpara tigari de contrabanda? Mesajul il va sensibiliza, un val ii va cadea de pe ochi si va zice: ia uite, cum greseam, de azi inainte nu-mi mai iau tigari de contrabanda? Sau i se adreseaza contrabandistului, care dintr-o data isi va pune problema ca pagubeste bugetul de stat?
Intre timp am aflat ca nu este o campanie platita din bugetul de stat.
Totusi, ramane prin parte a enuntului: aici s-ar putea face ceva bun daca ar fi bani. Serios, chiar nu sunt bani? Sa ne gandim: arbori ornamentali uscati dupa cateva luni; trandafiri smulsi si inlocuiti cu grilaje de lemn si plante scumpe, talas pus artistic intre straturile de flori schimbate in fiecare sezon, fantani, plante tunse in forma de elefanti, mineri si elicoptere. Asa ca sa ne revenim un pic: bani sunt. Doar ca sunt cheltuiti pe niste prostii scumpe si inutile, in vreme ce Bucurestiul se cufunda in mizerie si aglomeratie.
sâmbătă, 1 mai 2010
Restaurante bucurestene: St. George
O sa va povestesc poate, zilele astea, cum centrul vechi al Bucurestiului se chinuie sa isi regaseasca o identitate de mult pierduta. Eforturile par mai mult ale restaurantelor din zona decat ale primariei.
Saptamana trecuta am incercat un restaurant care imi facuse pofta de mai multa vreme mai ales prin supa gulas, pe care de multa vreme voiam sa o reincerc, mai ales ca numele ei imi apare zilnic in fata ochilor. St. George este un restaurant cu specific unguresc de pe Str. Franceza.
Am stat afara, pe terasa. Restaurantul arata bine, iar chelnerii sunt amabili si cu mult bun simt. Cand iti aduc meniul, vine si prima surpriza, pentru ca pe prima pagina troneaza preparatele speciale, cu preturi la fel de speciale, de la 50 de ron in sus pentru o friptura. E adevarat ca porcul este crescut in mod natural in nu stiu ce tinut unguresc, dar cred ca ma voi abtine de la a incerca aceste preparate pana cand voi reusi sa castig marele premiu la loto.
Desi in afara acestor preparate speciale preturile sunt ceva mai civilizate, sunt totusi mari, asa ca ne-am limitat la o supa gulas (15 RON) acompaniata de o bere. Ca sa fiu corecta, eu m-am multumit cu o supa gulas si o bere, pentru ca partenera mea a mai comandat inca o supa gulas. Exceptionala!
Supa era condimentata exact cat trebuie, usor picanta, plina de legume si de carnita deporc vaca, fara a fi totusi grasa. Un deliciu.
Berea a fost si ea buna.
Am mai avut un comesean:
Mi-au placut vasele folosite. Am vazut la alte mese ca painea era invelita intr-un stergar brodat alb. De asemenea, am remarcat ca multa lume scotea exclamatii de incantare in timp de manca.
Pentru ca nu voi merge prea des acolo, din motive de distanta si de preturi, am tras concluziile dupa supa: servire foarte buna, mancarea foarte buna, preturile cam mari.
La toaleta totul curat si frumos. Asezarea foarte buna, daca ignori zbieretele locuitorilor zonei te poti relaxa traind iluzia unui centru istoric frumos. Poate intr-o zi va fi. Exista o parte din mine care inca mai crede in happy-end si in victoria frumosului asupra uratului.
St. George - Str. Franceza nr.44
Saptamana trecuta am incercat un restaurant care imi facuse pofta de mai multa vreme mai ales prin supa gulas, pe care de multa vreme voiam sa o reincerc, mai ales ca numele ei imi apare zilnic in fata ochilor. St. George este un restaurant cu specific unguresc de pe Str. Franceza.
Am stat afara, pe terasa. Restaurantul arata bine, iar chelnerii sunt amabili si cu mult bun simt. Cand iti aduc meniul, vine si prima surpriza, pentru ca pe prima pagina troneaza preparatele speciale, cu preturi la fel de speciale, de la 50 de ron in sus pentru o friptura. E adevarat ca porcul este crescut in mod natural in nu stiu ce tinut unguresc, dar cred ca ma voi abtine de la a incerca aceste preparate pana cand voi reusi sa castig marele premiu la loto.
Desi in afara acestor preparate speciale preturile sunt ceva mai civilizate, sunt totusi mari, asa ca ne-am limitat la o supa gulas (15 RON) acompaniata de o bere. Ca sa fiu corecta, eu m-am multumit cu o supa gulas si o bere, pentru ca partenera mea a mai comandat inca o supa gulas. Exceptionala!
Supa era condimentata exact cat trebuie, usor picanta, plina de legume si de carnita de
Berea a fost si ea buna.
Am mai avut un comesean:
Mi-au placut vasele folosite. Am vazut la alte mese ca painea era invelita intr-un stergar brodat alb. De asemenea, am remarcat ca multa lume scotea exclamatii de incantare in timp de manca.
Pentru ca nu voi merge prea des acolo, din motive de distanta si de preturi, am tras concluziile dupa supa: servire foarte buna, mancarea foarte buna, preturile cam mari.
La toaleta totul curat si frumos. Asezarea foarte buna, daca ignori zbieretele locuitorilor zonei te poti relaxa traind iluzia unui centru istoric frumos. Poate intr-o zi va fi. Exista o parte din mine care inca mai crede in happy-end si in victoria frumosului asupra uratului.
St. George - Str. Franceza nr.44
joi, 29 aprilie 2010
Blonda lui Bote
Aud prin targ ca blonda lui Bote a mancat bataie. Cum de la cine? De la Bote. Cine e Bote? Asta am aflat intre timp :D
Fara sa vreau, creierul meu inregistreaza tot felul de informatii fara noima. Blonda lui Bote. Mihaela si Razvan (sau Dani?). Andreea lui Banica si Andreea Banica. Iar zapand eu programele la televizor vad un titlu care suna cam asa "Dive in Romania, animatoare in alte parti". Serios, dive? Nici nu-mi place cuvantul, dar cand il folosesti? Pentru cine? Am avut curiozitatea sa ma uit la imaginile cu "divele" - evident, niste pitzipoance.
Apoi a reaparut Fizz. Nu stim cu ce se ocupa, dar e vedeta. Nu inteleg mecanismul prin care niste baietasi care umbla prin cluburi devin subiecte de stiri. Sau Nikita, saraca. Nu stiu de ce, dar cand o vad ca apare la televizor, am o reactie de mila: saraca!
Culmea este ca nu citesc ziare de scandal, nu ma uit la emisiuni mondene, nu ascult nici macar radioul. Si totusi, asa cum ziceam, creierul meu inregistreaza informatii total inutile si idioate.
Pentru ca nu e suficient ca lumea citeste sau asculta stirile astea. Le comenteaza. Se implica.
Si care e beneficiul? Uitam de viata noastra plictisitoare? Ne simtim mai buni decat oamenii despre care citim? Este mai interesant sa barfesti o vedeta decat pe vecina de la doi? Sau una nu o exclude pe cealalta?
Nu am pretentia sa discutam despre Kant (nici eu nu o fac), dar poate niste subiecte mai serioase si mai folositoare ne-ar prinde bine. Haideti sa discutam fara inversunare despre masuri eficiente de rezolvare a problemei cainilor vagabonzi. Sa discutam despre ce putem face noi pentru ca orasul in care traim sa nu mai arate ca o cocina (imi cer scuze porcilor, aceste animale sensibile). Sa discutam despre ultima carte citita, ultimul film vazut sau despre un restaurant bun. Sa facem schimb de experienta intre rolleri si biciclisti.
Sa-i lasam pe Bote si pe blonda lui in lumea lor. Si sa avem grija de lumea noastra, ca se darama peste noi! Au ei grija de lumea lor.
Fara sa vreau, creierul meu inregistreaza tot felul de informatii fara noima. Blonda lui Bote. Mihaela si Razvan (sau Dani?). Andreea lui Banica si Andreea Banica. Iar zapand eu programele la televizor vad un titlu care suna cam asa "Dive in Romania, animatoare in alte parti". Serios, dive? Nici nu-mi place cuvantul, dar cand il folosesti? Pentru cine? Am avut curiozitatea sa ma uit la imaginile cu "divele" - evident, niste pitzipoance.
Apoi a reaparut Fizz. Nu stim cu ce se ocupa, dar e vedeta. Nu inteleg mecanismul prin care niste baietasi care umbla prin cluburi devin subiecte de stiri. Sau Nikita, saraca. Nu stiu de ce, dar cand o vad ca apare la televizor, am o reactie de mila: saraca!
Culmea este ca nu citesc ziare de scandal, nu ma uit la emisiuni mondene, nu ascult nici macar radioul. Si totusi, asa cum ziceam, creierul meu inregistreaza informatii total inutile si idioate.
Pentru ca nu e suficient ca lumea citeste sau asculta stirile astea. Le comenteaza. Se implica.
Si care e beneficiul? Uitam de viata noastra plictisitoare? Ne simtim mai buni decat oamenii despre care citim? Este mai interesant sa barfesti o vedeta decat pe vecina de la doi? Sau una nu o exclude pe cealalta?
Nu am pretentia sa discutam despre Kant (nici eu nu o fac), dar poate niste subiecte mai serioase si mai folositoare ne-ar prinde bine. Haideti sa discutam fara inversunare despre masuri eficiente de rezolvare a problemei cainilor vagabonzi. Sa discutam despre ce putem face noi pentru ca orasul in care traim sa nu mai arate ca o cocina (imi cer scuze porcilor, aceste animale sensibile). Sa discutam despre ultima carte citita, ultimul film vazut sau despre un restaurant bun. Sa facem schimb de experienta intre rolleri si biciclisti.
Sa-i lasam pe Bote si pe blonda lui in lumea lor. Si sa avem grija de lumea noastra, ca se darama peste noi! Au ei grija de lumea lor.
luni, 26 aprilie 2010
Bucovina: bisericile cu pictura exterioara
Nu am prea multe comentarii pentru fotografiile de mai jos. Va pot spune doar ca aceste biserici sunt mult mai frumoase decat orice fotografie si ca nimic nu intrece senzatia de a fi acolo, langa ele. Cel putin asa a fost pentru mine.
Si intr-un final, dovada faptul ca scrijelitul numelui pe pereti spre neuitare vesnica se purta inca din epoci pe care tindem sa le consideram mult mai bune. Iata un exemplu, unele dintre scrijelituri sunt datate in secolul 19, caligrafia dovedeste de altfel ca cei care s-au iscalit traiau in alte vremuri.
Si intr-un final, dovada faptul ca scrijelitul numelui pe pereti spre neuitare vesnica se purta inca din epoci pe care tindem sa le consideram mult mai bune. Iata un exemplu, unele dintre scrijelituri sunt datate in secolul 19, caligrafia dovedeste de altfel ca cei care s-au iscalit traiau in alte vremuri.
vineri, 23 aprilie 2010
Liniste si un pic de istorie in Neamt
Cateva fotografii, ca sa va bucure sfarsitul de saptamana si sa va dea idei de calatorit.
Manastirea Neamtului:
Sihastria:
Cimitirul de la Sihastria, asezat intr-un fel de neuitat, inconjurat de copaci inalti, fiecare mormant fiind acoperit de flori si pazit de o vesnica lumanare aprinsa:
La cetatea Neamtului am ajuns dupa un efort fizic sustinut, pe o panta abrupta. A meritat efortul, spun eu acum, atunci eram cam obosita ca sa-mi dau seama.
Cetatea este absolut impresionanta, fotografiile nu pot reda cu fidelitate realitatea.
Este conservata surprinzator de bine, cel putin pentru mine a fost o surpriza dupa ce am vazut cam cum se conserva cladirile de valoare din Bucuresti.
Accesul in cetate se face pe un fel de pod suspendat. Cadrul natural avantaja apararea cetatii.
Vazand cetatea aceasta mi s-au intamplat doua lucruri: mi-am amintit de lectia din manualul de limba romana de clasa a 6-a - "Sobieski si romanii" si am inceput sa-l simpatizez pe Stefan cel Mare.
Manastirea Neamtului:
Sihastria:
La cetatea Neamtului am ajuns dupa un efort fizic sustinut, pe o panta abrupta. A meritat efortul, spun eu acum, atunci eram cam obosita ca sa-mi dau seama.
Cetatea este absolut impresionanta, fotografiile nu pot reda cu fidelitate realitatea.
Este conservata surprinzator de bine, cel putin pentru mine a fost o surpriza dupa ce am vazut cam cum se conserva cladirile de valoare din Bucuresti.
Accesul in cetate se face pe un fel de pod suspendat. Cadrul natural avantaja apararea cetatii.
Vazand cetatea aceasta mi s-au intamplat doua lucruri: mi-am amintit de lectia din manualul de limba romana de clasa a 6-a - "Sobieski si romanii" si am inceput sa-l simpatizez pe Stefan cel Mare.
joi, 15 aprilie 2010
Varatec, tot alt taram
Continuam calatoria prin Neamt cu manastirea Varatec si cu casa lui Creanga (nu parcul tematic, nu va speriati!)
Manastirea Varatec este destul de aproape de Agapia si este tot manastire de maici. O sa remarcati cateva elemente comune.
Si aici exista satul maicutelor, la fel de frumos si de linistit, cu casute din lemn.
Si bineinteles, si aici exista chitirei (daca nu stiti ce inseamna chitirei, va explica draga de Chiti)
Pe scurt, manastirea Varatec este si ea un alt taram, un taram mult mai bun.
In final va arat si casa lui Creanga de la Humulesti. Este o casa reprezentativa pentru stilul arhitectural popular al perioadei in care a fost construita.
Daca ignorati intrarea in parcul tematic de la curtea invecinata, puteti pleca mai departe fara dureri de cap si fara a fi in pericol de a avea cosmaruri noaptea intreaga.
Manastirea Varatec este destul de aproape de Agapia si este tot manastire de maici. O sa remarcati cateva elemente comune.
Si aici exista satul maicutelor, la fel de frumos si de linistit, cu casute din lemn.
Si bineinteles, si aici exista chitirei (daca nu stiti ce inseamna chitirei, va explica draga de Chiti)
Pe scurt, manastirea Varatec este si ea un alt taram, un taram mult mai bun.
In final va arat si casa lui Creanga de la Humulesti. Este o casa reprezentativa pentru stilul arhitectural popular al perioadei in care a fost construita.
Daca ignorati intrarea in parcul tematic de la curtea invecinata, puteti pleca mai departe fara dureri de cap si fara a fi in pericol de a avea cosmaruri noaptea intreaga.
marți, 13 aprilie 2010
Agapia, un alt taram
Dupa cum va spuneam, inainte de ajunge in Bucovina, am petrecut cateva zile in Neamt.
Manastirea Agapia este prima pe lista.
Curtea era plina de floricele de primavara.
Toate vietuitoarele sunt binevenite in aceasta lume.
Adevarata supriza vine daca te ratacesti un pic si ajungi in satul maicutelor. Ele locuiesc in casute albe de lemn in stilul arhitectonic al zonei. Este unul dintre cele mai frumoase sate pe care le-am vazut vreodata, totul este curat si alb, linistea te inconjoara din toate partile.
In una dintre casutele din sat au locuit candva mama si sora lui Alexandru Vlahuta, care se calugerisera si erau vizitate de acesta. Casa memoriala Alexandru Vlahuta merita vizitata pentru a vedea cum arata o astfel de locuinta si inauntru.
Satul maicutelor se pare ca inspira florile sa creasca si din piatra.
Manastirea Agapia este prima pe lista.
Curtea era plina de floricele de primavara.
Toate vietuitoarele sunt binevenite in aceasta lume.
Adevarata supriza vine daca te ratacesti un pic si ajungi in satul maicutelor. Ele locuiesc in casute albe de lemn in stilul arhitectonic al zonei. Este unul dintre cele mai frumoase sate pe care le-am vazut vreodata, totul este curat si alb, linistea te inconjoara din toate partile.
In una dintre casutele din sat au locuit candva mama si sora lui Alexandru Vlahuta, care se calugerisera si erau vizitate de acesta. Casa memoriala Alexandru Vlahuta merita vizitata pentru a vedea cum arata o astfel de locuinta si inauntru.
Satul maicutelor se pare ca inspira florile sa creasca si din piatra.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)