joi, 25 februarie 2010

La film

A fost frumos la film in seara asta. Mai intai am intrat intr-o sala goala, in care mai era o singura persoana. Ne-am asezat, ne-am inchis telefoanele si a inceput filmul. Atunci au mai venit doua fete, prietene cu prima persoana din sala. S-au mirat si ele, cu voce tare, de sala goala, protapite in picioare in fata noastra.
In sfarsit, s-au asezat.
Au mai trecut cateva minute si au mai aparut cativa spectatori intarziati. Doua femei cu doi copii micuti. Mai intai a trebuit sa le facem loc, aveau scaune de pe randul nostru. Dar s-au razgandit, au vrut mai in fata. Ne-am ridicat din nou, sa le facem loc. Si apoi au trecut prin fata noastra, ca se aseze cu un rand mai aproape de ecran.
Nu au stat mult, unul dintre copii a vrut la toaleta. Mamica insotita de copilas a ridicat-o pe cea care statea in fata mea, ca sa poata trece. Celei care statea in fata mea i-a trecut repede supararea, pentru ca i-a sunat telefonul. Si a stat un pic de vorba la telefon.
Numai bine, se intorsesesera de la toaleta. Iarasi ridicat, copilul mai are ceva la care sa se uite in spate, ma dureaza cateva secunde.
Se aseaza. Unul dintre copii incepe sa vorbeasca tare. Maica-sa ii spune (probabil) sa taca. Una dintre fetele venite la inceputul filmului o ameninta cu voce tare ca o reclama si cere sa fie data afara cu tot cu copil. Discutia continua cu voce tare.
Mama certata pleaca, ridicand-o din nou pe cea din fata mea. Cealalta mamica, ofensata, se hotaraste un minut mai tarziu sa-i urmeze exemplul. Pleaca un pic mai in fata. Din cand in cand mai aud vocea unuia dintre copii.
Dar si mai aproape se aud vocile celor de pe randul din fata mea si cateva hlizeli ocazionale.
Si toatea astea intr-o sala aproape goala, in care eram mai putin de zece persoane.

sâmbătă, 20 februarie 2010

Cu claustrofobia la plimbare

Ce inseamna pentru cineva care sufera de claustrofobie sa locuiasca in Romania? Va invit in lumea mea!

Este o lume care se intampla sa coexiste cu un Bucuresti plin de stimuli. Daca in alte orase din lume stimulii de acest gen sunt aproape inexistenti, in orasul meu ma intalnesc cu ei zilnic.

Autobuzele si tramvaiele sunt pline, calatorii circula de multe ori in vehicule supraincarcate in care nu poti nici macar sa faci un pas, iar uneori nu reusesti sa ajungi la usa la timp pentru a cobori la statia la care doresti. Mijloacele de transport la suprafata se opresc adesea din cauza traficului, ajungand sa faca 20-30 de miunte intre doua statii. Inauntru, zeci de oameni inghesuiti si sufocati asteapta rabdatori (sau nu) ca lucrurile sa se miste. Nu-i nimic, macar nu este curent. Intotdeauna se asigura un calator de bine ca niciun geam nu este deschis, in niciun fel de conditii.
Daca doresti sa cobori nu poti, practic esti inchis impreuna cu cateva alte sardele intr-o cutie de tabla din care nu mai poti iesi.

Metroul, dincolo de faptul ca este el in sine un stimul de claustrofobie prin natura sa, este atat de incarcat la anumite ore incat nu incap oamenii pe peroane. Intra cu greu in vagoanele care gem de atata lume, usile se inchid cu greu. Iar metroul porneste intr-o calatorie care promite sa fie rapida. Dar care se intrerupe din cand in cand, fara nicio explicatie, pentru minute intregi, intr-un tunel stramt si intunecat. Pentru ca nu sunt bine corelate trenurile. Alte sardele, alta cutie, aceeasi situatie.

Ceea ce este surprizator este faptul ca nu am atatea ocazii de a ma simti rau in alte orase. Am folosit transportul in comun la Istanbul, Budapesta, Viena, Barcelona, Madrid si nu numai. Nu am avut nici macar o data ocazia de a-mi reaminti ca sufar de claustrofobie.
Concluzia este ca, indiferent de cauzele problemei mele, orasul ma ajuta sa nu o ignor si sa stiu mereu ca ea, claustrofobia, ma vegheaza.

marți, 16 februarie 2010

La pescuit

Pe strada, doua femei in varsta se opresc sa vorbeasca. Una este insotita de un baietel de cativa anisori. Plictisit, in timp ce cele doua vorbesc, sapa de zor in zapada.
Conversatia se termina, asa ca baiatul este luat de la groapa din zapada.
- Bunico, stii ca sub zapada este apa?
- Da.
- Si in apa sunt crocodili...

miercuri, 3 februarie 2010

Viata intr-un cub

Am un prieten care locuieste intr-o garsoniera. Nu este singur, locuieste cu iubita lui. Iar acum cativa ani au adoptat o pisica birmaneza de la o vecina. Pisica a facut un pui.
Dupa o vreme, el a gasit intr-o curte de peste drum de bloc doi pisoi subnutriti. I-a fost mila de ei si i-a luat in casa, sa-i puna pe picioare. A doua zi, iubita lui a gasit sub roata masinii inca o pisicuta. Au presupus ca cei trei sunt frati si au reunit familia.
Mama lui s-a oferit sa ia birmanezele ca sa-i ajute. Nu le-a dus la ea, pentru ca avea deja patru pisici in apartament. Le-a dus la mama ei, care statea in aceeasi cladire.
Cand pisicile gasite de pe strada au mai crescut, am luat eu una si am dus-o de acolo. Astazi este tovarasa de joaca a lui Chiti atunci cand se afla in vacanta.
Dupa numai cateva luni, amicul meu si cu iubita lui au vazut cum un catel a fost accidentat de o masina. L-au luat, l-au tratat si au zis ca-l dau spre adoptie. Astazi este inca impreuna cu ei si cu pisicile, in garsoniera.
As fi tentata sa va pun sa calculati acum cate picioare sunt in garsoniera, precum intr-o celebra problema. Dar nu o sa fac asta. Va las pe voi sa trageti concluziile.