sâmbătă, 20 noiembrie 2010

Varste si carti


Am primit de la Laura o leapsa cu carti si mi-am luat singura de la Monica o leapsa cu varste. Si le-am combinat:

La varsta de minus o luna si patru zile am trecut prin primul cutremur din viata mea. Cititi aici si aventurile de la nasterea mea, povestite de mama. Urmarile cutremurului se vor vedea mai jos.

Caci la varsta de doi ani, apartamentul nostru era in santier pentru lucrari de consolidare (mama spunea in gluma ca au dat cu vopsea antiseismica). Eu luam molozul de pe jos si il duceam pana in patul parintilor, unde il depuneam cu grija pe cearsaf. Cred ca primisem deja o carte cu Mos Martin.

La trei ani, prima carte serioasa: un Abecedar din care mama ma invata literele.

La aproape patru ani, i-am uimit pe bunica-mea si taica-miu citindu-le titlul revistei de pe masa: Soimii Patriei.

La cinci ani citeam Povesti nemuritoare.

Intre sase si noua ani am citit Dumas, Jules Verne si tot ce mi-a mai cazut in mana.

La zece ani am descoperit ca sunt innebunita dupa carti politiste. Toata colectia Enigma a fost devorata, mai ales ca ajunsesem, in vacante, sa citesc doua-trei carti pe zi. Si dupa ce le terminam, le luam de la capat.
Intre 10 si 14 ani am citit de cateva ori pe an Ciresarii. Si acum cred ca stiu anumite propozitii pe de rost. Pe la 13 ani incepusem sa citesc si ziare. Era anul 1990.

La 15 ani l-am descoperit pe Eliade. Mai citisem ceva cand aveam vreo 10 ani, dar nu-mi placuse asa de mult. Acum am inceput sa cumpar absolut tot ce aparea de sau despre Eliade. Nu am citit tot nici pana acum :-)

Pe la 16-17 ani Cioran mi-a mers la inima. Mi se parea amuzant si simpatic.

La 18 ani am picat si am intrat la facultate. Am citit jurnalul lui Sebastian, lucru care a condus la o discutie cu un profesor de la facultate chiar in timpul unui examen. I-a placut asa de mult, incat mi-a dat 10 fara sa ma mai examineze. Am inceput sa citesc lucrari de istorie a religiei, dar si de teologie ortodoxa, nu doar pentru ca erau in programa, ci si pentru ca imi placeau. Mi-a placut cand un profesor ne-a spus ca o religie trebuie studiata din interiorul ei pentru a o intelege, nu cu ochiul critic al strainului.

Intre 19 si 25 de ani am citit lucruri serioase, m-am straduit fara succes sa invat limbi moarte si am fost profesoara. Lucrarea de licenta a fost despre Islam, pentru care pastrez si astazi o simpatie speciala.Am inceput sa invat spaniola si am citit Mario Benedetti (Primavera con una esquina rota) si Javier Marias in original. Acum nu cred c-as mai putea.

La 25 de ani am plecat pentru 3 saptamani in Spania printr-un program de schimb de experienta intre scoli. Mi-a ramas in suflet ca cea mai frumoasa excursie. M-am intors cu multe carti, dintre care una primita cadou de la profesorul de sport de la colegiul pe il vizitasem. Profesorul de sport citea (profesorii de sport de la scolile la care lucrasem nu cred ca mai pusesera mana pe o carte de ani de zile), stia bine opera lui Eliade si avea un frate care invata limba romana. A fost un an in care totul s-a dat peste cap, iar viata mea a inceput sa se schimbe radical. Mai intai in foarte rau si spre finalul anului spre foarte bine.

La 26 de ani m-am mutat, am renuntat la invatamant si m-am orientat spre un serviciu mai tehnic. Am inceput sa citesc numai beletristica, fiind mai usor de citit seara decat un tratat de sociologie, de exemplu. Una dintre cartile mele preferate a fost "Pe vremea fluviului Amur" a lui Andrei Makine.

De atunci citesc amestecat, am trecut chiar si printr-o faza chick-lit. Nu am renuntat la cartile politiste si am incercat chiar sa-mi refac colectia Jules Verne de cand eram mica. Am renuntat dupa volumul 9.

La 33 de ani spre 34 dau oricare leapsa, sau pe aceasta combinata, catre Zazuza, Misaki, Gilda, Arcadia, Mimi, Dana din Gibraltar, Clarisa, Adela si catre Viva el Penguin!, dar si pentru oricine altcineva mai doreste. Si as vrea sa mai vad ce are de zis si Chiti, fiara mea draga  :-)

marți, 16 noiembrie 2010

Femeia de serviciu

Femeia de serviciu de la noi din bloc isi aducea si familia sa o ajute la curatenie: sotul si unul dintre copii. In fiecare dimineata ii auzeai vorbind intre ei de la un etaj la altul, fiecare facand curat la alt etaj. Scarile erau ude de sus pana jos, iar in bloc nu mai dormea dupa 7 dimineata decat cine avea norocul sa fie posesorul unor dopuri de urechi performante. Volumul imens de munca probabil ca-i dadea gata pe cei trei, astfel incat niciodata nu s-a putut spune ca in bloc era cu adevarat curat, in ciuda faptului ca activitatea lor era febrila si foarte evidenta.

De cateva saptamani, familia de serviciu a fost inlocuita cu o singura femeie de serviciu. Nu o aud cand munceste, am zarit-o o singura data, in treacat - altfel as fi crezut ca nici nu exista. Se pare ca face fata si fara ajutoare. Iar in bloc este mult mai curat.

duminică, 14 noiembrie 2010

Vesti bune pentru o anumita parte a utilizatoarelor toaletelor publice

Am vesti minunate pentru destinatarele scrisorii mele de aici. Stiti voi, cele care se suie pe toaleta cu picioarele ca sa nu se murdareasca, izbutind astfel sa murdareasca totul in jur.
Au aparut un fel de palnii destinate fetelor care vor sa urineze din picioare. Exista si variante: palniile pot fi de unica folosinta (din hartie) sau pot fi din plastic.
Nu stiu cat de usor de folosit sunt cele de hartie, cele de plastic par mai... sigure. Pe de alta parte nu inteleg ce faci cu palnia dupa de plastic dupa folosire. Pe site iti sugereaza sa o speli sau sa o pui in cutiuta ei. Sa luam prima varianta: daca o speli in chiuveta dintr-o toaleta publica... mi se pare cam scarbos. Daca o pui in cutiuta ei ca sa o speli acasa.... iarasi e scarbos.
Am citit pe un blog ca aceste palnii de plastic pot fi folosite atunci cand mergi in club si toate toaletele sunt ocupate. Pe asta n-am inteles-o. Ce faci, scoti palnia din geanta si urinezi... unde? in chiuveta? intr-un colt nestiut de nimeni? Zau daca pricep.
La fel de plauzibil mi se pare si scenariul de pe site-ul de prezentare: esti la ski, probabil ca nu ai niciun bagaj la tine. La un moment dat, trebuie neaparat sa urinezi si nu ai unde. Scoti kit-ul special (palnia + un prelungitor), probabil din buzunar, si urinezi direct pe partie, sau in spatele unui bradut nevinovat. Ma rog, mie mi se pare cam complicat. Dar cine sunt eu sa judec, in definitiv nu am mai schiat din clasa a patra.
Daca va ingrijorati de marimea ei si ca a o scoate din geanta ar echivala cu a scoate  o sticla de balsam de rufe din geanta in timpul unui spectacol, m-am linistit dupa ce am vazut pe site ca intra in niste cutiute de plastic destul de discrete.
N-am folosit niciuna dintre variante, deci nu stiu cat de utilizabile sunt. Insa ma bucur ca exista variante. Poate vom avea mai rar ocazia sa ne scarbim atunci cand intram intr-o toaleta publica.

joi, 11 noiembrie 2010

Un film de vazut: Medalia de onoare

Am avut privilegiul de a ma fi numarat printre cei invitati ieri seara de revista Tabu la avanpremiera unui film pe buna dreptate premiat: Medalia de onoare.
Nu va lasati pacaliti de afis, Ion Iliescu joaca un rol episodic, iar filmul nu are tenta politica.

Rolul principal este jucat de Victor Rebengiuc, iar asta cred ca spune totul. Cel putin pentru mine. Personajul este simpatic, este un om bun si face prostii ca noi toti - a spus, la finalul vizionarii, Victor Rebengiuc. Si ii dau dreptate.


Intriga este oarecum simpla: un pensionar, veteran al celui de-al doilea razboi mondial, primeste o medalie de onoare pentru merite deosebite in razboi. Uimit, cauta sa afle care sunt acele merite deosebite. Asteptand raspunsul autoritatilor, gaseste in trecutul sau o fapta de presupusa vitejie pe care si-o asuma pentru a se simti indreptatit sa se bucure de aceasta medalie. Ascensiunea sa morala culmineaza cu momentul ceremoniei de la Cotroceni unde sunt invitati cei medaliati, unde profita de ocazie pentru a-i inmana lui Ion Iliescu si doua reclamatii legate de blocul in care locuieste. Declinul incepe odata cu primirea vestii ca medalia i-a fost acordata dintr-o eroare, eroare descoperita in urma intrebarilor puse chiar de el.

Departe de atmosfera sumbra a multor filme romanesti, acesta este o drama bine construita, cu bun simt si cu umor de cea mai buna calitate.

Dupa vizionare, Victor Rebengiuc si regizorul filmului, Calin Netzer, au raspuns intrebarilor venite din public. Astfel, am aflat ca Ion Iliescu nu a citit scenariul intregului film, ci doar secventa in care juca. Maine seara, cand va vedea fimul in premiera, va avea probabil o surpriza legata de numele personajelor :-)
Am avut placerea sa-l mai ascultam pe Victor Rebengiuc povestind, cu modestia si talentul pe care i le cunoastem, diverse intamplari din trecut. La final, a acordat autografe pe afisele pe care fiecare spectator le-a primit din partea organizatorilor.

Intr-un cuvant, mi-a placut. Ceea ce mi se intampla rar atunci cand este vorba despre filme romanesti. Va recomand sa mergeti si sa vedeti filmul, de maine este in cinematografe.

joi, 4 noiembrie 2010

Stiri pozitive, vesti bune, OZN-uri

Pornind de la o postare de-a lui Flavius care a primit o reactie extrem de furioasa din partea unei conationale, dar si de la o discutie pe care am avut-o saptamana trecuta cu niste prietene, ma intreb: care va fi momentul in care vom inceta sa criticam tara asta? Se poate intampla sa trecem pe langa momentul potrivit si sa-l ratam, prea obisnuiti sa vedem lucrurile in negru?
Eu una am cautat raspunsul la intrebare asta dupa ce am realizat ca aproape tot ceea ce scriam pe blog exprima cate o nemultumire la adresa Bucurestiului, bucurestenilor si a Romaniei.
Si apoi m-am uitat in jur si am vazut ca pe strada inca nu putem vorbi de o schimbare. Este adevarat ca nu mai sunt atatea gropi, dar nesimtirea e in continuare acolo, gunoaiele te intampina la tot pasul daca faci o scurta excursie pana la coltul strazii (si stau intr-o zona considerata extrem de civilizata). Este adevarat ca o parte dintre soferi au inteles ca nu trebuie blocate intersectiile, dar ce te faci cu ceilalti, care-i injura si poate chiar sar la bataie pentru ca n-ai plecat de pe loc?
Eu zic ca Romania mai are multe de invatat. Si nu se misca nimic daca nu devenim fiecare dintre noi constient ca ceea ce facem nu ne afecteaza doar pe noi, ci si pe ceilalti. Asa ca prefer sa critic atunci cand am de criticat si sa laud atunci cand am de laudat, decat sa ma multumesc cu mizeria si sa ma scald in ea.