duminică, 30 mai 2010

O poveste cu un tren

Am fost la Istanbul. Frumos oras! Sunt indragostita de el de atatia ani si tot nu ma pot satura sa-l vizitez. Numai ca de data asta am fost aproape de a rata intalnirea cu Istanbulul.

Totul incepe cu biletele de tren pe care Miss Zebra si cu mine le-am cumparat cu cateva saptamani inainte. Am decis sa mergem cu trenul din mai multe motive: teama de avion, pretul biletelor (nu exista low cost spre Istanbul) si orarul perfect al trenului, care ajunge acolo dis-de-dimineata si pleaca seara, oferindu-ne astfel zile intregi de vizitare pentru care nu ar fi trebuit sa platim nopti in plus la hotel.

Cu o zi inainte de plecare am intrat din intamplare pe site-ul CFR pentru a vedea daca au priza de laptop in compartiment pentru vagonul de dormit. Asta nu am aflat (greu, de altfe, sa afli vreo informatie de genul asta), in schimb am descoperit un comunicat in care se anunta ca unele trenuri spre Istanbul vor opri la Kapikule, din cauza alunecarilor de teren din Turcia. Conform comunicatului, trenul nostru nu era afectat, fiind primul care urma sa mearga pana la Istanbul.
Oarecum linistita (pe site nu mai apareau noutati), am sunat de dimineata la CFR, unde am aflat ca trenurile spre Istanbul s-au anulat pentru o perioada nedeterminata. Si de aici a inceput si distractia. Telefoane la Tarom, rezervarea ultimelor doua bilete disponibile, telefon la hotel sa vedem daca putem ajunge cu o zi inainte decat rezervasem, telefon inapoi la Tarom pentru confirmare. Cei de la Tarom si cei de la hotel s-au comportat impecabil, ajutandu-ne pe loc.

Sa vedem si cum s-a comportat CFR-ul: Miss Zebra s-a dus la agentie cu biletele pentru recuperarea banilor. La agentie se stia ca trenul fusese anulat, dar au trimis-o la gara ca sa obtina o stampila care sa certifice ca trenul nu a plecat (!!!). La gara au intrebat-o unde este cealalta persoana de pe bilet. In sfarsit, i-au pus stampila. Fuga inapoi la agentie. Nu e bine, trebuie sa ne aduceti factura! (si stampila pe timbru, vorba unei reclame). Miss Zebra si cu mine am plecat spre Istanbul, lasandu-l pe Sir Io sa se descurce cu CFR-ul. A completat o cerere catre ministerul transporturilor, iar banii vor fi returnati in 90 de zile. Daca avem noroc, chiar si mai repede!

Si asta dupa ce ca am aflat ca trenul a fost anulat dintr-o pura intamplare. Probabil ca cea mai simpla metoda sa descoperi lucrurile astea este sa mergi la gara cu bagajele si sa afli ca uf! ce ghinion, trenul a fost anulat.

Dar Istanbulul a meritat!

PS Cateva fotografii cu savoare speciala gasiti aici.

duminică, 16 mai 2010

Restaurante bucurestene: Divan

Tot in Centrul vechi, la cativa metri de St. George, restaurantul unguresc despre care va povesteam data trecuta, se afla un restaurant turcesc. Cei care o stiti pe Lady Io cea gatitoare de multe turcisme veti intelege de ce m-am hotarat sa vad ce cu restaurantul acesta.

Mai bine pozionat decat Pinar si cu siguranta adresandu-se unui alt tip de public, Divan este un amestec de mancare turceasca de buna calitate cu un decor de fitze. Fitzele nu ajuta prea mult confortului personal, pentru ca mesele joase, la care te asezi pe niste taburete micute, intr-un spatiu destul de stramt, te determina sa stai cam incomod (vorbesc despre terasa, nu am stat inauntru).

Divan este dotat cu o armata de chelneri ce par usor dezorientati. Servirea se desfasoara cu incetinitorul, mancarurile sunt aduse intr-o ordine usor haotica, astfel incat ajungi uneori sa primesti painea cam pe cand esti pe cale sa termini de mancat.

Dar ce paine! Destul am criticat. Painea este facuta chiar de catre bucatar, este o lipie umflata si extraordinar de gustoasa.


Meniul prezinta o poveste destul de simpatica despre bucatarul de la Divan, un turc pe nume Salih, care viseaza noaptea ca gateste si nu isi poate imagina o lume fara arome. Preturile sunt mai mari decat la Pinar (este oarecum si firesc, din cauza pozitiei).

Am comandat Lahmacun (lipie peste care se pune carne de oaie/ miel, rosii, ceapa si condimente) si un amestec de aperitive/ gustari (meze) in care turcii sunt mari specialisti.


Aspectul este ireprosabil, iar aromele se intrepatrund in acel mod perfect pe care il reusesc turcii chiar si in cele mai umile lokanta din Istanbul. Nu stiu daca Salih chiar viseaza o lume alcatuita din arome, dar va pot spune cu certitudine ca are o contributie importanta la alcatuirea unei astfel de lumi. Asa ca mancarea te face sa uiti orice mici neajunsuri ar avea acest restaurant. Pentru ca indiferent de decor, pana la urma valoarea unui restaurant este data de bucatarul sau.

Sa nu va imaginati ca m-am oprit aici. Am tinut neaparat sa incerc si un desert. Güllaç se face din foi din faina de orez, insiropate cu lapte si apa de trandafiri, presarate cu fistic zdrobit. Un desert care aproape ca-l face pe cel care il degusta sa ii inchine poezii.


Concluzii: mancarea exceptionala, servirea de nota 6, confortul tot cam asa. Dar, cum ziceam, bucatarul salveaza tot prin arta sa.


Divan: Str. Franceza nr.46-48, rezervari +40 (0)21 312 30 34

luni, 10 mai 2010

Maricica si Fane

Maricica si Steluta se stiau inca de mici, fiind vecine de bloc. Mari si Steli, dupa cum le strigau parintii lor, erau nedespartite. Maricica stia ca Steluta este mai urata decat ea, de aceea o tinea aproape, astfel incat frumusetea ei sa nu treaca neobservata. Comparatia ii servea scopului. Steluta era mandra ca este prietena cu Maricica, cea mai admirata fata de pe scara si din clasa. Ceea ce nu o oprea sa o barfeasca de fiecare data cand aceasta nu era atenta.
Prima oara cand a auzit cuvantul "curva", Steluta a decretat tuturor ca Maririca este curva. Pe atunci aveau opt ani. Reputatia facuta de barfitoarea ei prietena a ajutat-o in mod ciudat pe Maricica sa devina si mai populara.


Pe Fane l-a cunoscut la strand, cand era cu Steluta. El era frumusel, cu parul dat cu gel, un lant cat degetul la gat si un tatuaj cu semne chinezesti chiar sub ureche. Atata non-conformism! Maricica nu era o incepatoare, a remarcat ca avea trening de firma, iar lantul de la gat impreuna cu maieul alb contrastau placut cu bronzul dobandit in sesiunile prelungite de mers "pe strand".


Cei doi baieti fumau pe o banca la umbra in timp ce ele se machiau pe cearsaf. Fane a pus ochii pe Maricica si a inceput sa vorbeasca mai tare, pentru a-i atrage atentia. Maricica s-a inrosit pe sub fondul de ten si a trimis-o pe Steluta sa-i ceara o tigara. I-a adus chiar el tigara, in timp ce Maricica si prietenul lui Fane ranjeau satisfacuti.


Afinitati aveau destule, si-au dat seama in curand. Aveau si ei pasiuni comune: lectura. El ii povestea despre ultimele lui lecturi despre Mutu, ei ii povestea cu emotie despre Andreea Marin. Un moment de ruptura era aproape: atunci cand si-au dat seama ca el citea Click, iar ea Can-Can. O divergenta de opinii in aceasta privinta era sa fie fatala relatiei. Din fericire, Steluta, mult mai citita decat ei, a pus punct disputei, aratandu-le ca amandoua ziarele sunt "calitative".


In seara aceea s-au hotarat sa se casatoreasca. Maririca era gravida. Parintii au fost de acord cu casatoria, copiii mai aveau un pic si terminau liceul, era normal sa-si faca un rost in viata.
Intre doua telenovele si o lectura din Can-can, i-a venit sa planga. I-ar fi placut sa existe o confruntare demna de o scena din "Cuibul de vipere". Isi pregatise replici, facuse mii de scenarii. Dar ce folos?

--

Cititi aici si primul capitol al povestii noastre dambovitene.

joi, 6 mai 2010

Steluta

Steluta era trista. Trista si singura. Maricica se maritase, acum nu mai avea nici macar cu cine sa schimbe o vorba. Ah, viata asta! De maritat nu avea cu cine sa se marite, nu se mai uitase un baiat la ea din ziua in care, chiulind de la ore, isi sfasiase fusta incercand sa sara pe geamul liceului industrial.
Se aseza barbateste pe o banca in parc si medita la singuratate, in timp ce manca seminte.

De pe banca de alaturi, Vasile o privea uimit: ce femeie! Ii atrasese atentia prin modul in care scuipa cojile semintelor, cu bolta, cu aerul ca face ceva obisnuit. Si apoi ochii ei tristi, care ii spuneau lui Vasile ca este o fata serioasa. 


Se duse langa ea si-i oferi o tigara. Ea nu refuza nimic gratuit, asa ca accepta. Vasile se aseaza timid langa ea si incerca sa faca un pic de conversatie. Nimic nu se lega. Pana cand el ii povesti ca stie pe cineva care are o cunostinta apropiata care l-a vazut pe Sorinel Pustiu' in carne si oase. Ochii ei se luminara dintr-o data. Gasise subiectul perfect de conversatie. Pasiunea pentru muzica ii lega.


Urma o idila fara prea multe fasoane. El ii aducea ei casete din piata, ea inflorea pe zi ce trece, fericita ca in sfarsit o iubeste cineva. Ea se muta de la parinti intr-un camin de nefamilisti, cu ajutorul unui unchi care avea o pila. Vasile urma sa se mute impreuna cu ea. Asa ca el, baiat muncitor, incepu lucrul la noua lor casuta, in timp ce ea isi regasise din vechile prietene si se ducea zilnic la cafea.


Cand Steluta venea acasa inspecta cu un ochi de cunoscator stadiul lucrarilor. Ei ii veni ideea sa faca bolta la usa de la intrarea in camera. Lui ii veni ideea sa puna o bucata tavan fals taiat intr-o forma abstracta, din care sa luceasca zeci de spoturi. Ea si-l dori albastru, ca sa-i aminteasca de cerul instelat. O, Steluta, marii poeti de la tine se inspira!


Mai pusera cateva spoturi si in podea, iesind din parchetul laminat, colorat tot in albastru. Greul veni atunci cand a venit vremea alegerii mobilei. Niciunul nu prea mai avea bani, in plus ea isi dorea sa aiba, asa cum vazuse in filme, o canapea din piele alba. Zis si facut. Vasile obtinu un credit pe zece ani si plati canapeaua. In sfarsit totul era gata. Spoturile luminau intr-o lumina difuza camera albastra, dand impresia ca erai intr-o minunata caverna dintr-o tara mediteraneana.


Cand Maricica veni in vizita, Steluta ii citi invidia in ochi si se bucura. Ce, ea nu fusese invidioasa cand se maritase Maricica?
Steluta inflorea pe masura ce cei care o vizitau se minunau de camera ei din caminul de nefamilisti. O lumina speciala incepuse sa-i luceasca in ochi. Iar intr-o zi, cand pe drum spre casa incercasera deja doi baieti sa o agate, isi dadu seama ca este prea buna pentru Vasile.

luni, 3 mai 2010

Campanii

De cateva zile, bannere uriase au invadat orasul. Pe ele sunt scrise mesaje de genul: aici s-ar putea face un pasaj / pune semafoare sincronizate daca s-ar colecta la bugetul stat un milioar de euro, cat se pierde anual din contrabanda cu tigari.

Primul gand al meu a fost: bun, si cat costa campania asta? Cat s-ar economisi din bugetul de stat daca am renunta la campanii deopotriva stupide si inutile? Cui i se adreseaza campania: celui care cumpara tigari de contrabanda? Mesajul il va sensibiliza, un val ii va cadea de pe ochi si va zice: ia uite, cum greseam, de azi inainte nu-mi mai iau tigari de contrabanda? Sau i se adreseaza contrabandistului, care dintr-o data isi va pune problema ca pagubeste bugetul de stat?


Intre timp am aflat ca nu este o campanie platita din bugetul de stat.

Totusi, ramane prin parte a enuntului: aici s-ar putea face ceva bun daca ar fi bani. Serios, chiar nu sunt bani? Sa ne gandim: arbori ornamentali uscati dupa cateva luni; trandafiri smulsi si inlocuiti cu grilaje de lemn si plante scumpe, talas pus artistic intre straturile de flori schimbate in fiecare sezon, fantani, plante tunse in forma de elefanti, mineri si elicoptere. Asa ca sa ne revenim un pic: bani sunt. Doar ca sunt cheltuiti pe niste prostii scumpe si inutile, in vreme ce Bucurestiul se cufunda in mizerie si aglomeratie.

sâmbătă, 1 mai 2010

Restaurante bucurestene: St. George

O sa va povestesc poate, zilele astea, cum centrul vechi al Bucurestiului se chinuie sa isi regaseasca o identitate de mult pierduta. Eforturile par mai mult ale restaurantelor din zona decat ale primariei.

Saptamana trecuta am incercat un restaurant care imi facuse pofta de mai multa vreme mai ales prin supa gulas, pe care de multa vreme voiam sa o reincerc, mai ales ca numele ei imi apare zilnic in fata ochilor. St. George este un restaurant cu specific unguresc de pe Str. Franceza.

Am stat afara, pe terasa. Restaurantul arata bine, iar chelnerii sunt amabili si cu mult bun simt. Cand iti aduc meniul, vine si prima surpriza, pentru ca pe prima pagina troneaza preparatele speciale, cu preturi la fel de speciale, de la 50 de ron in sus pentru o friptura. E adevarat ca porcul este crescut in mod natural in nu stiu ce tinut unguresc, dar cred ca ma voi abtine de la a incerca aceste preparate pana cand voi reusi sa castig marele premiu la loto.

Desi in afara acestor preparate speciale preturile sunt ceva mai civilizate, sunt totusi mari, asa ca ne-am limitat la o supa gulas (15 RON) acompaniata de o bere. Ca sa fiu corecta, eu m-am multumit cu o supa gulas si o bere, pentru ca partenera mea a mai comandat inca o supa gulas. Exceptionala!

Supa era condimentata exact cat trebuie, usor picanta, plina de legume si de carnita de porc vaca, fara a fi totusi grasa. Un deliciu.


Berea a fost si ea buna.


Am mai avut un comesean:



Mi-au placut vasele folosite. Am vazut la alte mese ca painea era invelita intr-un stergar brodat alb. De asemenea, am remarcat ca multa lume scotea exclamatii de incantare in timp de manca.
Pentru ca nu voi merge prea des acolo, din motive de distanta si de preturi, am tras concluziile dupa supa: servire foarte buna, mancarea foarte buna, preturile cam mari.
La toaleta totul curat si frumos. Asezarea foarte buna, daca ignori zbieretele locuitorilor zonei te poti relaxa traind iluzia unui centru istoric frumos. Poate intr-o zi va fi. Exista o parte din mine care inca mai crede in happy-end si in victoria frumosului asupra uratului.


St. George - Str. Franceza nr.44